sau despre complexitatea lumii in care trãim
Nu sunt mare consumator de jocuri pe calculator … dar recunosc cã intr-un anumit sens epoca pe care o trãim e şi a lor.
Unde e legãtura dintre conceptele din titlu ? Aici. Am un prieten pe care poate cu puţin noroc l-aş fi convins sã facã din tema asta domeniul sãu de cercetare 
Am trãit s-o aud şi pe asta: la ceva talk-show pe Money Channel amfitrionul il prezintã pe Cosmin Guşã drept “specialist in geopoliticã”, afirmând cã “teza lui de doctorat s-a bucurat de o primire entuziastã din partea specialiştilor”
Conform CNATDCU (ediţia ianuarie 2012) “Foreign Affairs” are factor de influenţã ajustat 3.113. “Journal of Conflict Resolution” are 5.321. Romanian Pundits se mulţumesc aparent cu factorul de influenţã al talk-show-urilor …
Cititorilor acestui blog atitudinea mea le poate pãrea, e posibil, autistã. Sã vorbeşti despre bulgarii din Vinga intr-un moment in care in România au loc frãmântãrile care au loc, semn clar de escapism …
E o aparenţã. La alegerile din 2008 am stat la coadã patru ore (la o secţie de votare de lângã spitalul de urgenţã din Timişoara). Mã intreb cu melancolie cu câţi din actualii protestatari mã situam pe poziţii opuse atunci …
Pot pãrea oarecum detaşat pentru cã nu m-am regãsit in rezultatele de atunci. Nu e un reproş: intr-o democraţie fiecare are dreptul sã aleagã potrivit intereselor sale – şi sã se inşele. Pentru mine actualul preşedinte e nefrecventabil din anul 1996 (vã mai amintiţi campania electoralã de atunci – in care T.B. a fost şeful campaniei electorale a U.S.D. ? Eu nu uit – şi iert foarte greu).
Şi mai pot pãrea detaşat pentru cã nu pretind cã am rãspunsuri potrivite pentru ce se intâmplã – sunt un cetãţean oarecare – şi nu vreau sã predic nimãnui despre pãrerile mele; cel mult vouã, cei câţiva cititori rãzleţi ai blogului meu
Acestea fiind zise: pãcatul originar al actualului regim constã, cred, in ignorarea sistematicã a regulilor jocului politic şi forţarea limitelor sale: vã amintiţi şantajul asupra PC pentru impunerea (poate oportunã in fond dar incorectã in spirit) guvernului alianţei DA ? De demonizarea parlamentului ? “322″ ? De guvernarea prin artificii, fãrã o majoritate parlamentarã consistentã şi asumarea rãspunderii ? De afişul ãsta ?
Modelul ãsta de a face politicã işi aratã zilele astea limitele: personalizarea luptei politice se intoarce impotriva celui care a promovat-o. Nu cred cã dialogul cu actualii guvernanţi e, acum, posibil. L-au refuzat prea multã vreme. O rezolvare durabilã, oricare ar fi ea (alegeri, la termen sau anticipate), nu stã insã doar in schimbarea actualei puteri politice.
Prin asta nu vreau sã spun cã subscriu la teoria PDL=USL. Dimpotrivã. E o teorie interesatã, lansatã de susţinãtorii actualei puteri: cu toate pãcatele trecutului şi prezentului, PSD nu mai e condus de un fost ştab comunist şi de un fost activist UASCR , precum PDL. Ba chiar şi-a cerut (in decembrie 2009 la Timişoara, prin semnãtura lui Mircea Geoanã – in vacarmul electoral de atunci gestul a trecut neobservat) scuze pentru responsabilitatea partidului faţã de mineriade – un pãcat pe care PDL-ul nu şi l-a asumat incã.
Revin: prin ce am spus mai sus voiam sã atrag atenţia cã problemele societãţii româneşti nu se vor incheia cu schimbarea puterii politice. Protestul in stradã e, fãrã indoialã, util: el traseazã politicienilor actuali limite pe care nu le-au experimentat in ultimii 20 de ani.Dar nu e destul.
Am prieteni cu implicare socialã infinit mai mare decât a mea. O intrebare-provocare pentru ei: ce trebuie schimbat la sistemul politic ca lucrurile care ne displac la Traian Bãsescu sã nu ne displacã in continuare, de exemplu (intr-un viitor imaginar) la Crin Antonescu ?
Rãspunsuri, dacã le au, sunt unele pe care le pot comunica societãţii mai bine decât o poate face un biet matematician…
P.S. Imi dau seama cã mesajul ãsta ar putea sugera cã sunt PSD-ist . No way …
Deşi cetãţean global – prin profesie şi carierã – am o slãbiciune deosebitã pentru istoria localã. Poate cã e deformaţie profesionalã – ştiinţa pe care o fac e plinã de pitoresc (combinatoric) şi accidental. Poate cã pur şi simplu asta e lecţia pe care am invãţat-o de la de Toqueville – la modul profund. Ca student ascultam Radio Nova 22. La inceputul anilor’90 Radio Galaţi avea emisiuni culturale cum nu gãseşti azi nici la RRC (a sucombat din pãcate asaltului comercialului; acum e un radio incolor – afiliat ProFM). In New Mexico ascultam KANW şi urmãream KNME. Mulţumitã internetului o pot face din când in când şi azi.
Dar nu despre radio Galaţi sau KNME vreau sã vã vorbesc azi – ci despre un post local, evident din Timişoara La AnalogTV mã refer. Il pot urmãri şi din Cluj – probabil puteţi şi voi, dacã sunteţi abonaţi RDS. E un post pe care l-am descoperit târziu – nu il aveam in pachetul digital la UPC. Şi e unul ameninţat. Dar e genul de post care imi menţine optimismul despre România, intr-o perioadã complicatã. Pentru cã (dincolo de diferenţa de ţarã şi de buget) seamãnã la modul fundamental cu KNME: vorbeşte despre teme de interes local – “austriecii” noştri supãraţi nu inţeleg faptul cã secretul slãbirii statului stã nu in primul rând in alungarea lui din economic, ci in existenţa unei vieţi sociale bogate, care sã-l facã mai puţin relevant – ceea ce unii numesc societate civilã.
Anyway, revenind la AnalogTV, iatã un exemplu: Minunatele povestiri ale navetistului bãnãţean. Nu sunt timişorean – in niciun caz n-am accentul povestitorului Dar vã garantez cã sunteţi infinit mai câştigaţi, jurnalistic vorbind, urmãrind povestirile lui Flavius Bãican decât pe Robert Turcescu, Dana Grecu, Andreea Pora sau Mihai Gâdea.
Nu neg: ce se intâmplã in Piaţa Universitãţii e, poate, important. Poate nu. Dar nu e destul sã vã uitaţi la TVR/B1TV sau Antena 3, toate centrate pe viaţa de la Bucureşti. Poate vreţi sã aflaţi despre bulgarii din Dudeştii Vechi şi despre Maria Tereza, despre reţeta uitatã a ciocolatei de Vinga – dacã circulaţi cu trenul pe direcţia Timişoara-Arad cunoaşteţi fãrã indoialã turnurile catedralei neogotice – bulgare ! – din imaginea de mai jos
Despre toate acestea, cum spuneam, in videoclipul urmãtor. Pentru mine prezintã acelaşi interes precum New York Times sau Charlie Rose pe Bloomberg.
unde altundeva (aţi ghicit) decât in Timişoara ?
Nu mã simt foarte calificat sã comentez prea mult evenimentele in curs: privilegiat de calificarea pe care o am (şi de noroc) trãiesc doar incomplet in România realã; culturalmente (dupã cum v-aţi dat probabil seama) şi mai puţin.
La nivel istoric toate câte se intâmplã zilele astea sunt, probabil, prea puţin relevante. In bunã tradiţie româneascã, consecvenţa in idei conteazã prea puţin: un fost ştab din perioada comunismului şi-a asumat in ultimii ani un program eminamente neoconservator. De fapt n-ar trebui sã mã mir: s-a intâmplat şi la case mai mari; dacã mã gândesc la un Vladimir Tismãneanu suntem perfect sincroni.
Ca fost trãitor in altã societate (unul care putea sã o facã, dacã voia, şi azi) ce mi se pare evident e lucrul urmãtor: spre deosebire de America, la noi nu existã un romanian dream. Visul românesc e, aparent, unul perfect liberal: prin noi inşine. Glumesc amar, evident: cine e interesat de comportamentul uman nu poate gândi in mod real aşa. In orice caz, consumismul din ultimii ani a mascat problemele de fond din societatea româneascã. Cât mai existã (şi nu a fost ucis de crizã) consumismul nostru işi aratã in zilele astea limitele.
Imi e antipatic Victor Ponta. Nici Crin Antonescu nu e prea departe (Bãsescu e lustrabil – pentru mine el nu a contat vreodatã electoral). Dar dacã le-aş putea da un sfat (in calitate de cercetãtor in domeniul simulãrilor sociale, interesat de teoria jocurilor, raţionalitate limitatã şi comportamentul uman real) sfatul pe care l-aş da, concret, e unul singur: avem nevoie de un romanian dream. Unul explicabil pãrinţilor mei. Unul pentru oamenii simpli, care nu au experienţa mea de viaţã – sau opţiunile mele de supravieţuire in afara României (dacã e cazul).
Imi e clar cã, strict personal, pentru moment aş pierde bani dintr-un astfel de aranjament. Dar nu vãd altã alternativã.
P.S. Şi totuşi (apropo de forţa uneori ciudatã a ideilor) … imi place Timişoara, dupã cum am spus in repetate rânduri pe acest blog Poate cã in sfârşit pãrinţii şi prietenii mei vor inţelege in sfârşit de ce, dincolo de atracţia pentru Piaţa Unirii şi Piaţa Operei Pur şi simplu anumite idei au un loc al lor. Dacã s-ar fi aplicat (in sensul ei originar) proclamaţia de la Timişoara, numele Bãsescu, Boc, Marga ar fi insemnat prea puţin in ziua de azi. O opţiune a lui GI (la fel de puţin militant ca şi azi ) din anii’90. Una pe care societatea româneascã a ales sã n-o urmeze. Nu mã plâng: când trãieşti intr-o colectivitate inveţi cã societatea s-ar putea sã nu funcţioneze cum vrei tu. E preţul care trebuie plãtit – dacã vezi dincolo de propria-ţi persoanã şi trãieşti (la modul profund) intr-o anume societate; – chiar fiind un singuratic …
PPS. Şi totuşi nu-mi pare rãu cã sunt martor – fie şi dintr-un Cluj cu zãpadã pe strãzi – unor astfel de evenimente.
Am aflat de la o prietenã (thanks, mmm) cã Fundaţia Dinu Patriciu işi suspendã programul de burse; acum, chiar in mijlocul anului universitar, cu oameni plecaţi la studii in strãinãtate. Scopul autodeclarat ? Concentrarea eforturilor pe crearea unei universitãţi private.
Oare când vor invãţa românii cã stilul conteazã ? Intâi statul, acum mediul privat (nu cã aveam o pãrere prea bunã despre Dinu Patriciu – mi se pãrea o variantã mai educatã de Gigi Becali; dorinţa de a le face pe toate, universitar, afacerist, om politic, mecena, editorialist nu caracterizeazã un profesionist adevãrat ).
Mã intreb cine dintre oamenii valoroşi (din România sau de afarã) ar avea curajul sã se inhame la un astfel de proiect, care denotã orice in momentul de faţã dar nu seriozitate ?
“Nu e adevărat că în România nu există bună guvernare fără reforme radicale şi alte aiureli. [...] Instrumente există, totdeauna imperfecte, oamenii contează [...]“
Aici. Despre medicinã, dar se aplicã şi cercetãrii.
P.S. Credinţa mistic-revoluţionarã, intr-un (utopic) viitor luminos prin piaţa care le rezolvã pe toate, iatã noua luptã de clasã a zilelor noastre. Burjuii suntem noi toţi, cei care nu ne lãsãm reeducaţi in spiritul noului catehism.
Nu mã consider neapãrat de dreapta – dar un conservator adevãrat nu ar gândi niciodatã in termenii ãştia …
N-am vorbit in mesajul precedent despre cãrţi- lucru oarecum explicabil: interacţiunea cu ele n-a constituit o experienţã de viaţã memorabilã, nu e cine ştie ce palpitant sã apeşi nişte butoane Locul cel mai remarcabil in care am fost in persoanã in 2011 a fost Librairie Vrin, de lângã Sorbona – cumva ironic, am plecat de acolo cu o carte in limba englezã
Am spus totuşi cã am citit destul in 2011. Ca sã nu fiu crezut pe cuvânt , iatã câteva recomandãri din cãrţile “de popularizare” cu care m-am intâlnit in 2011. Cer scuze pentru exotismul lor – din România practic n-am ce recomanda – cartea lui Bogdan Murgescu, de exemplu, n-am reuşit s-o termin. Pe majoritatea am vrut sã le recenzez pe acest blog – leneş cum sunt n-am fãcut-o – drept care adaug nişte scurte note de lecturã mai jos:
Martin Nowak – “Supercooperators”. Martin Nowak e matematician-biolog la Harvard, lucrând la modelarea aspectelor matematice ale teoriei evoluţioniste, cel mai frecvent cu teoria jocurilor. “Supercooperators” descrie aventura sa intelectualã so far. Interesantã pentru mine (ca şi modelele matematice ale lui Nowak). Poate uşor prea self-serving (o astfel de carte se scrie de obicei mai spre sfârşitul carierei), dar ii acord autorului prezumţia entuziasmului pentru ceea ce face şi a bunãvoinţei faţã de colaboratori. O carte plãcutã.
Duncan Watts – “Everything Is Obvious: *Once You Know the Answer” Baseballist-ul Yogi Berra spunea “It’s always hard to make predictions; especially about the future ” Duncan Watts ne aratã de ce. Prima jumãtate a cãrţii e absolut remarcabilã. E remarcabil faptul cã statutul de “celebritate intelectualã” nu l-a afectat pe Watts: in locul unor speculaţii grandilocvente de tip “intelectual public” avem parte de o gândire de scholar, care vrea sã inţeleagã in primul rând şi sã comunice şi celorlalţi inţelegerea sa.
Daniel Kahneman – “Thinking, Fast and Slow” Medaliatul Nobel intr-o carte de popularizare mult lãudatã despre gândire, aşa cum are ea loc in realitate, mai curând decât in teoriile economice Mie nu mi s-a pãrut o carte nemaipomenitã – dar am citit destulã literaturã de specialitate in zona asta. Ca popularizare poate fi, bãnuiesc, agreabilã. Ideea “celor douã sisteme de gândire” e in orice caz foarte atractivã.
Mitchell Zutkoff – “Lost in Shangri-La: A True Story of Survival, Adventure, and the Most Incredible Rescue Mission of World War II” O poveste fermecãtoare – numai bunã de Hollywood – in timpul celui de-al doilea rãzboi mondial (in Pacific – acţiunea are loc dupã capitularea Germaniei) un grup de militari americani e staţionat in Noua Guinee, pregãtindu-se pentru invadarea Japoniei. Câţiva dintre ei descoperã o vale (extrem de greu accesibilã chiar şi pe calea aerului) locuitã de o populaţie primitivã, aparent izolatã faţã de exterior. Noua descoperire devine rapid o destinaţie de “turism aerian” pentru cei din cadrul bazei, pânã când un avion se prãbuşeşte in junglã. Povestea celor trei supravieţuitori (doi bãrbaţi şi o femeie), interacţiunea cu bãştinaşii, aventurile prin care trec pânã la salvarea lor – iatã povestea spusã in carte. Una simpaticã.
George A. Cowan – “Manhattan Project to the Santa Fe Institute” George Cowan a lucrat la Los Alamos şi a fost primul preşedinte al Santa Fe Institute Motive suficiente pentru mine sã-i citesc memoriile Sunt cãrţi care cuceresc in primul rând prin stil – nu e cazul aici (scriitura e una convenţionalã). Pe de altã conţinutul amintirilor a contat in primul rând pentru mine Cartea (apãrutã in print la UNM Press) a devenit disponibilã in sfârşit in format electronic in 2011.
Anthony Bourdain – “Kitchen Confidential”. Da, ştiu, e foarte veche. Eu acum am citit-o. Pentru fanii lui Bourdain (nu sunt printre ei). Personajul literar e perfect congruent cu cel televizat. Sex, drugs and haute cuisine
Francis Fukuyama – “The Origins of Political Order: From Prehuman Times to the French Revolution” Am avut prieteni care nu m-au crezut când le-am recomandat-o. Lucru explicabil: majoritatea se raporteazã la Fukuyama the pundit, cel din “Sfârşitul Istoriei”. E o greşealã – “The Origins …” e cu totul altceva. Cititã in mare parte pe laptop, intr-un drum palpitant pe ruta Cluj->Braşov->Oneşti->Tecuci->Galaţi
De asemenea in 2011:
James Gleick. The Information: A History, a Theory, a Flood.
Lisa Randall. Knocking on Heaven’s Door: How Physics and Scientific Thinking Illuminate the Universe and the Modern World.
Steven Pinker. The Better Angels of Our Nature: Why Violence Has Declined.
Despre cãrţile de specialitate din 2011 poate cu altã ocazie.
La inceputul anului trecut postam o listã a cãrţilor de nonficţiune apãrute in 2010. N-o sã mã repet in 2012: nu cã n-am citit (dimpotrivã !). Dar (in mare) nu in românã.
Prima mea postare din 2012 se doreşte un fel de retrospectivã a lui 2011. L-am terminat (in mare) cum il terminasem şi pe 2010: cu pãrinţii (thank god !) şi nişte buni prieteni alãturi.
Altminteri a fost un an remarcabil: ştiinţific, şi din destule alte privinţe. A fost anul in care lecturile mele s-au mutat in virtual (indiciu: PRS-T1; şi o explicaţie de ce nu vã recomand cãrţi de popularizarea ştiinţei apãrute in 2011 la noi). La fel şi radioul pe care il ascult: e fenomenal sã ai la un buton de telecomandã distanţã staţii de radio (ascultate in 2011) din Antarctica, Mali, Nicaragua, Namibia şi Insula Sfânta Elena [plus, in mod evident, KANW, KSFR, KCRW, La Raza, CSPAN-2 audio, Laiko Radio sau România Cultural ]
Am fost martorul unui eveniment epocal (Oţelul a câştigat campionatul ; pãcat cã n-au fãcut mai mult in Liga Campionilor). Tot un eveniment care are loc odatã la un secol: anul ãsta am fost pe stadion la un meci de-al lor [deşi nu mai locuiesc in Galaţi].
Au fost şi lucruri nu neapãrat plãcute: m-am despãrţit se pare definitiv (cumva impotriva voinţei mele) de un anume trecut pe care mi l-aş fi dorit prezent (şi viitor). Poate cã restul lucrurilor bune compenseazã – parţial – pentru asta. Dar am şi câştigat in plan personal – vechi prieteni pe care i-am recâştigat – şi mã bucur Au mai fost şi alte lucruri nu neapãrat plãcute de o altã naturã – n-am avut vacanţe cum trebuie 
- şi altele care nu prea meritã povestite.
Am cãlãtorit – nu foarte mult (by choice), doar suficient: Paris, Saarbrucken, Budapesta, Viena, Barcelona, Szeged (al doilea an consecutiv); plus, evident, Galaţi, Bucureşti (including Grozãveşti), Timişoara, Iaşi, Turda sau Şicula Am discutat (in coffee breaks) cu Karl Sigmund şi Corina Tarniţã, am luat prânzul cu Ken Binmore şi fostul meu şef de la Los Alamos , şi m-am intâlnit (in carne şi oase) cu molinari şi kropotkin de pe liberalism.ro; m-am reintâlnit cu actualul rector al Universitãţii din Bucureşti [pe care il cunoscusem in 2008, la Ierusalim], cu Sorin Istrail, Josep, Paul şi Jerome. In sfârşit: am bifat a şaptea ţarã in care mã intâlnesc (din 2007 incoace) cu amicul Maximilian Schich
Muzical: e anul in care am ascultat muzicã cântatã pe Iphone , am avut in playlist o melodie a unui prieten/colaborator ; şi, last but not least, m-am intâlnit cu urmãtoarele capodopere [plus cele de care v-am vorbit pe acest blog]
Culinar: n-a fost un an remarcabil. Poate doar tapas in Barcelona; bruschettele la Anca şi Liviu in Bucureşti. Pho şi spring rolls in Cartierul Latin şi Viena , exotismele (incluzând cele trei (!) kilograme de sos iute) aduse acasã din cel de-al doilea oraş, prima (şi singura) pizza (culmea, ingheţatã) care imi place, nişte mici din Pasul Oituz , yerba mate sau pelerinajul anual la Recaş … plus lucrurile (sãnãtoase şi delicioase) care mi-au devenit tabieturi anul asta Dar au fost şi rateuri – confit de canard de exemplu.
Despre ce am realizat in ştiinţã chiar nu vã vorbesc – spun doar cã a fost un an cu adevãrat bun; se va vedea, poate, asta in anii viitori (Cosmin, s-ar putea sã fii de acord ). Un an in care am descoperit ce bine poţi lucra la distanţã cu Skype+Dropbox+Latex+Okular (plus, din când in când, vizite ocazionale). Unul in care am intrat (ştiinţific vorbind) “in Europa” Şi in care am pus nişte cãrãmizi (importante) pentru viitor.
Un an in care s-au intâmplat destule in politica ştiinţei. Nu vreau sã dezvolt – am un mesaj in lucru pe tema asta Intre altele un an in care am inceput sã fiu implicat.
2012 ? Se anunţã un an complicat, chiar greu – dar exciting. Nici nu vreau sã mã gândesc, pentru moment, ce vreau sau trebuie sã realizez in 2012 – s-ar putea sã vã povestesc (sau … nu ) la anu’. Pentru moment mã mãrginesc sã mulţumesc(in cea mai bunã tradiţie a Oscarurilor americane )
familiei in primul rând (sprijin intr-un moment dificil). Şi (alfabetic) lui Adi, Anca, Attila, Cornel, Cosmin, Dan, Dana, Flavius, Florin, Gabriel, Graţiela, Iza, Jerome, Josep, Liviu, Marius, Marian, Mihai, Monica, Miklos, Noemi, Radu, Raluca, Reka, Tudor, Viorel, Zoltan (şi celor pe care i-am uitat). Colegilor din Ad-Astra, vechilor prieteni Charlie Rose, giga…, Miro şi C-SPAN 2, RDS-ului (pentru net şi fotbal), Club 21 şi Pieţei Unirii din TM, precum şi terasei Europa din Cluj loc in care mi-am scris lucãrile anul ãsta
… Bring it on !
