… Şi despre problemele cercetãrii noastre

[ titlul face aluzie la acest mesaj anterior ]

[ De când am inceput sã scriu aceste rânduri legea invãţãmântului in forma asumatã de guvern a fost declaratã constituţionalã şi publicatã in Monitorul Oficial. Vreau sã fie clar: pe partea de invãţãmânt universitar (pe care mã pot pronunţa ceva mai in cunostinţã de cauzã) legea actualã are o seamã de prevederi care o fac mult superioarã alternativelor avansate de catre opoziţie. Spun acest lucru din calitate de votant al PNL – dar şi de om de ştiinţã. Rândurile de mai jos sunt o criticã a acestor mãsuri dinspre o dorinţã de mai bine, faţã de stadiul reformei cuprins in legea invãţãmântului . Legea e insã un prim pas  necesar – ca sã incepi sã alergi trebuie mai intâi sã inveţi sã mergi. ]

Am promis mai demult sã mã refer la problemele reformei cercetãrii la noi. Vreau sã scriu in continuare despre felul in care se conceptualizeazã procesul de reformã a invãţãmântului in România. Şi nu e vorba de controversele pe marginea asumãrii de cãtre guvern a legii recent adoptatei legi a invãţãmântului[1].

La ce mã refer ? La credinţa cã putem „conduce” societatea spre rezultatele dorite in primul rând prin legi şi reglementãri. Şi, legat de aceastã viziune, la o abordare birocraticã a procesului de reformã, bazatã pe indicatori „obiectivi” care trebuie imbunãtãţiţi, in dauna unei abordãri „calitative”, atentã la procese şi mecanisme.

Sã fiu mai concret: cercetarea româneascã era (şi este incã in mare parte) slab conectatã la circuitul internaţional al valorilor. Sunt domenii (spre exemplu economia) in care numãrul lucrãrilor ştiinţifice publicate anual in reviste internaţionale nu depãşeşte numãrul degetelor de la ambele mâini (iar acele lucrãri sunt datorate, in majoritate, matematicienilor din domenii conexe economiei).

Problema a inceput sã fie recunoscutã (la nivel politic) cam incepând de prin 2005. Asociaţii precum Ad-Astra (al carui membru incã sunt, chiar dacã opiniile mele diferã substanţial in multe privinţe) au militat pentru standarde crescute in domeniul cercetãrii ştiinţifice: vã amintiţi „clasamentele universitãţilor” ? O formã (controversatã dar eficientã) de „presiune socialã”, o manierã excelentã pentru un ONG mic precum Ad-Astra de a-şi promova propria agendã (excelenţa in cercetarea ştiinţificã), speculând „pasiunea” pentru clasamente a presei şi a societãţii româneşti in ansamblu.

Din pãcate felul in care a fost pusã problema (publicaţii ISI, in dauna noţiunii infinit mai complexe şi subiective de „publicaţie de calitate”)  a condus la o reacţie previzibilã din partea mediului universitar: din 2007 pânã acum peste 50 de reviste româneşti au fost cotate ISI. Unele din ele au obţinut recent factori de impact, fãrã ca acest lucru sã insemne o certificare a calitãţii lor (o nouã dovadã cã un sistem „obiectiv” nu e infailibil). Exemple (dintr-o perspectivã de o subiectivitate asumatã) includ Balkan Journal of Geometry (matematicã), revistã cu factor de impact mai mare decât „Journal of Operator Theory„, de exemplu, sau „International Journal of Computers, Communications and Control” (informaticã), revistã cu factor de impact superior unor reviste internaţionale  precum Logical Journal of the IGPL,  RAIRO-Theoretical Informatics and Applications sau Algebra Universalis. Asta ca sã nu iau in calcul reviste open access fãrã indexare ISI dar de calitate excelentã precum „Theory of Computing„. Sau – sunt informatician totuşi 🙂 – conferinţe excelente, neindexate de cãtre ISI.

O ilustrare a consecinţelor fugii dupã rezultate imediate „mãsurabile cantitativ” e vizibilã in recentul clasament SCIMAGO (bazat pe publicatii indexate SCOPUS). Din punct de vedere strict numeric Universitatea Politehnicã din Bucureşti (UPB) se situeazã pe primul loc in acest clasament, intre universitãţile din România. Dupa cum aratã insã intr-o analizã colegii mei din Ad-Astra aceastã ierarhizare e una inşelãtoare: numãrul mare de publicaţii PUB indexate SCOPUS se datoreazã includerii in baza de date a unor reviste româneşti fãrã impact major (Buletinul UPB e cea mai importantã in cazul de faţã).

Nu este de mirare: acesta este un exemplu clasic pentru felul in care reacţioneazã societatea. Pusã in faţa unei hotãrâri care ii afecta interesele, corpul universitar „s-a adaptat” inventând o maniera „in limitele legii” de a indeplini noile cerinţe impuse de legiuitor (dar alta decat cea avutã in vedere de acesta, de publicare in medii de calitate şi relevanţã internaţionalã).

Nu este deloc primul exemplu de acest tip: ne putem aminti felul in care societatea a reacţionat la mãsura interzicerii avorturilor de cãtre comunişti[2] , sau de goana dupa studenţi a universitãţilor de stat cauzatã de schimbarea modalitãţii de finanţare a universitãţilor (care urmãrea, cu bune intenţii când a fost impusã , sã corecteze un exces al comunismului – alocarea centralizatã a resurselor).

Ce vreau sã spun cu acest lung argument ? Câteva lucruri:

  1. Ideea cã putem reforma invãţãmântul superior prin impunerea de legi si criterii „obiective” e o iluzie. Societatea nu funcţioneazã precum un automat. O reformã realã necesitã creşterea calitãţii oamenilor din sistem, de la simplii actori pânã la cei din pozitiile de decizie. Deocamdatã mi se pare cã – mai ales in domeniul ştiinţelor „tari”- s-au inregistrat destule progrese in a doua categorie, nu şi (in mãsurã suficientã) in prima.
  2. Calitatea factorului uman e constrângerea cea mai importantã a procesului de reformã, şi domeniul in care s-a regresat din 1990 incoace. Intr-adevãr, condiţiile materiale şi accesul la literaturã sunt net superioare – acolo unde oamenii au fost buni gospodari – celor din 1994, când am plecat in Statele Unite la doctorat. Dar aceste resurse mai bune nu mai sunt suficiente pentru a reuşi sã atragã oameni de valoare, intr-o societate mult mai capitalistã şi globalã decât cea din 1994.
  3. Cum putem aduce oameni bunii in sistem ? Simpla intinerire a corpului universitar e doar in parte efectivã : in lumea in care trãim ei au cele mai multe alternative (de la sectorul privat in informaticã pânã la universitãţile de peste ocean).  Atâta timp cât opţiunea pentru cariera universitarã va continua sã nu fie una atractivã, calitatea oamenilor din sistem nu va creşte.
  4. Legea aduce o serie de prevederi menite sã reducã dependenţa cercetãtorilor tineri de „seniori” (procesul de abilitare, portabilitatea granturilor, etc). Nu e suficient, insã, pentru a-i ţine pe loc (sau a-i readuce). Nu vom progresa atâta timp cât nu vom conştientiza faptul cã, precum performanţa in fotbal  cercetarea de calitate costã.
  5. Solutia este una singurã: alocarea de fonduri consistente pentru cercetare, care sa sporeascã atractivitatea opţiunii – chiar cu riscul irosirii temporare a unor resurse. Este singurul mod de a creşte atractivitatea sistemului şi  (aici sunt net in dezacord cu  viziunea ministrului Funeriu şi a majoritãţii colegilor din Ad Astra) probabil cel mai bun lucru fãcut pentru cercetare in perioada in care PNL a fost la guvernare. Aceasta a fost perioada in care o serie de oameni din strãinãtate – şi eu intre ei – au luat in considerare posibilitatea reintoarcerii in România: opţiunea incepuse sã devinã atractivã, şi erau speranţe de mai bine.
  6. Din acest punct de vedere tãierea fondurilor din 2008 a fost o catastrofã, impunând o nevoie de reclãdire a credibilitãţii si predictibilitãţii actului guvernamental care va dura multi ani si va necesita infinit mai multe resurse. Pe aportul sectorului privat putem, din pãcate, conta foarte puţin la ora asta, realist vorbind.
  7. Pe cale de consecinţã: reformarea invãţãmântului superior sşi a cercetãrii e un proces care necesitã resurse financiare şi un consens politic transpartinic, intins pe mai mult de un ciclu guvernamental. Din pãcate atmosfera din politica şi societatea româneascã (foarte departe de acest consens), precum şi felul in care a fost adoptatã legea sunt lucruri care ma fac sã fiu extrem de sceptic in aceastã privinţã.
  8. Societatea nu e un corp inert, ea reacţioneazã la politici guvernamentale inventând noi forme de „acomodare”. E un pericol care pândeşte orice masurã impusã „de sus”, chiar una luatã cu bune intenţii. Acest lucru poate duce la rezultate putin anticipabile – şi complet nedorite. E un lucru pe care guvernanţii noştri – oricare ar fi aceia – trebuie sã-l aibã continuu in vedere, şi care necesitã gândire şi acţiune in consecinţã.

NOTE:

  1. [INAPOI] Ce cred despre lege si controversã ? In câteva cuvinte: legea cuprinde câteva prevederi foarte bune (in special pe domeniul universitar). Câteva proaste (de exemplu rolul religiei in invãţãmântul preuniversitar). Nu este insa o lege „curajoasã”, vizionarã, ci doar una incrementalã, una care incearcã sa repare niste probleme existente. Disputa pro si contra  este doar aparent inter-partinicã; in realitate partidele NU au o politicã bine-definitã in problema educaţiei, pozitia lor fiind mai curând o reflectare a intereselor individuale ale politicienilor provenind din zona invãţãmântului (Andronescu, Marga, Hârdau). Exista, de asemenea, diferenţe  de viziune intre generaţia „veche” (cei enumeraţi mai sus) şi cea mai tânãrã (Funeriu, Ana Birchall). In final, lupta pentru impunerea (respectiv respingerea) legii a fost una pur politicã, interesele invãţãmântului nu au primat de nicio parte: spre exemplu ministrul Funeriu n-a fost acceptat de catre PD  in virtutea CV-ului sãu academic, ci doar in mãsura in care şi-a asumat un comportament „de politician”, fãcând unele compromisuri dincolo de limitele rezonabilitãţii (din punctul meu de vedere) pentru acest lucru. De asemenea, procedura asumãrii legii e una democraticã in literã, nu şi in spirit, şi expune actualele mãsuri unor modificãri ulterioare. E adevãrat insã, realist vorbind, masurile impuse (mai ales cele reformatoare) erau departe de a avea acceptul clasei politice – pe scurt, nu puteau fi, cred, impuse democratic. Democraţie versus eficienţã – o dilema perenã a politicii …
  2. [INAPOI] Despre acest caz, şi despre complexitãţile conducerii societãţii in general, cititorul are la dispoziţie o lecturã profitabilã in cartea Business Dynamics a lui John Sterman.
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în politica_ştiinţei. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la … Şi despre problemele cercetãrii noastre

  1. De acord. Mi se pare că se punctează foarte bine niște aspecte importante aici. Cei care fac regulile jocului ar trebui să se întrebe și care ar putea fi strategiile de minimizare a efortului și de maximizare a beneficilor individuale – este ”rațional” ca ”jucătorii” să caute și ei aceste strategii, de unde și ”adaptarea” despre care se vorbește. Aș merge chiar mai departe: dacă în cercetare scopul este publicarea atunci cercetarea efectivă cade de fapt pe planul doi sau mai jos.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s