”A room of one’s own” este titlul unui eseu de Virginia Woolf. Parafrazând acest titlu, Dana Jalobeanu semnează un articol cu titlul ”A room of her own” pe blogul Letstalkaboutbooks.
Eseul Danei tratează un lucru banal, dar inexistent in România: spațiul propriu la universitate, mai precis lipsa lui. Un birou pe care să nu-l împarți cu nimeni, în care să ai masă, calculator, cărți și (după preferințe) tablă sau whiteboard, în care să poți sta de dimineață până seara (cum se întâmplă în universitățile occidentale – cu tot ce înseamnă asta:), un loc în care să gândești, să discuți cu colegii, să faci cercetarea din lipsa căreia nu suntem mai sus în clasamentele universităților.
În ceea ce mă privește am fost un norocos: am avut parte de așa ceva măcar într-o parte a carierei mele academice. Biroul meu de la Los Alamos arăta cam așa:
(suprafața era cel puțin dublă, dacă nu triplă, față de ce se vede în poză). Nu-l împărțeam cu nimeni, cu excepția a unei luni sau două, vara, când cazam câte un student din cei care veneau să lucreze cu noi.
Care e situația mea acum ? Strict pe plan personal, nu mă pot plânge: cât am fost în America mi-am făcut o bibliotecă de specialitate, pe care am am trimis-o cu vaporul (la propriu) atunci când m-am întors (sacrificând pentru asta bani buni din salariul de acolo). În apartamentul în care m-am mutat recent am reușit să-mi amenajez un birou. Unul care are inclusiv whiteboard 🙂
Toate astea le-am făcut însă cu eforturi proprii. Am fost angajat în trei universități din România de când m-am întors. Condițiile pe care le-am avut au fost mai bune sau mai rele, în funcție de loc. Dar nicăieri nu am avut ”luxul” pe care l-am avut în America, și despre care vorbește Dana: un birou propriu. Cât despre cărți de specialitate, ce am eu este (cred) pe anumite domenii peste orice bibliotecă publică din România.
De asta pentru mine disputa ”bani versus performanță”, apropo de cercetarea românească are, în parte, un caracter personal. Când spun că e nevoie de mai mulți bani în cercetarea românească la asta mă refer:
- bani pentru infrastructură: birouri, aparate/reactivi (acolo unde e nevoie). Radu Umbreș observa recent că în învățământ s-au cumpărat tot soiul de lucruri inutile, gen table inteligente. Asta nu inseamnă că toate cheltuielile de infrastructură sunt inutile. Spațiul propriu de lucru este prima investiție pe care aș viza-o.
- bani pentru oameni: doctoranzi, postdoci (cine credeți că scrie articolele cu care universitățile de top ajung pe acele locuri ?). Tot Radu Umbreș observa faptul că în România se preferă investițiile în infrastructură celor în oameni. E adevărat, și e un subiect care merită abordat mai pe larg.
- bani pentru infomare și conectare: călătorii, achiziție de cărți străine în biblioteci, etc.
Suntem obsedați (la nivel declarativ) de locurile ocupate de universitățile românești în clasamentele internaționale. Se uită însă faptul că cercetarea de top nu apare din senin.
Ca să avem oameni capabili de așa ceva, aceștia au nevoie măcar de un birou propriu …
Isarlâk 
Los Alamos era in desert si deci aveau o gramada de spatiu la dispozitie pe orizontala 🙂 In contrast, in Romania (si Europa) e totul mai inghesuit, iar in Bucuresti e foarte inghesuit: „Bucharest has a density of 8,260 people per square kilometer, compared with 3,314 people per square kilometer in Budapest. Prague’s density per square kilometer is 3,366 people, while Sofia only has 2,448.” https://business-review.eu/news/bucharest-an-unhappy-and-crowded-city-with-8260-people-on-square-kilometer-178247 (ok, exista si orase mari din Vest mai dense gen Paris si New York).
Come on, mesajul meu nu era despre mine, ci unul principial. Iar argumentul tâu despre Los Alamos nu cred că e valid: cam peste tot, în America, profesorii au birouri proprii în universități. Dacă nu e posibil pe orizontală e posibil pe verticală. Și nu trebuie să fim într-o clădire istorică în centrul orașului, un campus modern la periferie (dar în care să poți sta de dimineață până seara) e soluția pe care am văzut-o inclusiv în Europa (Paderborn, Bellatera-Barcelona, Orleans).
Nu vreau să discut pe larg aici cazul concret al Unibuc. Mă voi mărgini să spun doar că (dupâ mine) informatica nu are „greutate” în universitate, în comparație cu științele social-ummane.
De exemplu: în loc să investească în stadioane de fotbal statul putea face campusuri pentru universități.