Un matematician citeşte „Idolii forului”

Am citit (pe fugã şi oarecum „in diagonalã”, in orice caz nu cu atenţia cuvenitã) „Idolii Forului”, noul volum editat de Sorin Matei şi Mona Momescu (ii mulţumesc lui Cornel Izbaşa pentru imprumutul cãrţii).

De la inceput trebuie sã mãrturisesc cã „Idolii” nu mi se pare un volum unitar. Sunt in el texte in care mã regãsesc (Sorin Matei, Istvan Aranyosi [1], Mircea Flonta, Bruno Stefan); douã din ele mi se par antologice, cel al lui Bruno Stefan [2] precum şi eseul lui Mircea Flonta, cu paralela intre Constantin Noica şi Solomon Marcus [3]). Tonul şi miza acestor texte este motivul pentru care „Idolii” işi va gãsi locul in biblioteca mea.

Pe de alta parte cartea conţine destule contribuţii de o altã naturã, mai curând parte a unui rãzboi cultural pe care, in lipsa unui nume mai bun, il voi numi rãzboiul dintre „Observator Cultural” şi defuncta revistã „Idei in Dialog”. Deşi la drept vorbind sunt mai curând de partea primei tabere in aceastã disputã [4], acest „rãzboi” mã intereseazã mult prea puţin, şi il voi omite in continuare din discuţie. In orice caz, aceastã porţiune a cãrţii pare sã fie cea care a provocat polemicile cele mai vehemente (de exemplu aici, aici şi aici) şi se pare cã va monopoliza (din pãcate) discuţia.

Ce rãmâne din carte in momentul in care limitãm lectura ei la planul conceptual ? Un diagnostic al spaţiului cultural românesc similar, poate in mod paradoxal, unuia venind chiar „din cealaltã tabãrã” [5] : modelul spaţiului cultural românesc este unul anacronic, dominat de un enciclopedism desuet in occident, şi in mare parte izolat de cel occidental.

Pânã şi metaforele folosite in cele douã eseuri in sprijinul acestui diagnostic comun vin din aceeaşi zonã, economia, şi au o naturã inruditã. Este vorba de absenţa unei autentice pieţe a ideilor (la Patapievici), respectiv a unei clase de mijloc a spiritului (la Sorin Matei).

Textele se despart in soluţiile avute in vedere: la Patapievici e vorba de o (utopicã) reorganizare a câmpului cultural românesc dupã „modelul roţii”, având in centru filosofia [6]. In celãlalt caz se propune (mai mult sau mai puţin explicit) o renunţare la modelul intelectualului enciclopedist, o despãrţire de „idolii forului”. Cum ? Nu e foarte clar.

*

Trebuie sã spun cã nu prea gust teoretizãri de aceastã naturã (mã refer la ambele cãrţi). Faptul cã sunt matematician (dar unul care a trãit multã vreme intre fizicieni) mã face sã am o circumspecţie deosebitã faţã de aplicabilitatea unor modele mult prea teoretice in lumea realã. La apariţia „Boierilor Minţii” scientistul din mine i-a reproşat cãrţii absenţa unor date empirice in sprijinul tezei sale: mi-aş fi dorit sã gãsesc o analizã experimentalã a unor reţele sociale centratã pe „boieri” in locul unui eseu-manifest. Obiecţii similare (cu menţiunea cã este vorba de un volum mai eterogen, prin urmare şi mai greu pretabil acestui tip de argument) se pot aduce cãrţii de faţã.

Ne putem despãrţi (zâmbind şi cu maximã politeţe) de modelul intelectualului public ? Mi se pare cã lucrul acesta s-a intâmplat deja: societatea româneascã s-a diversificat enorm de mult, e deja una dominatã de consumism şi globalizare. A fi intelectual public (in altã ipostazã decât cea de ziarist) este oarecum so 90’s. Majoritatea „vinovaţilor” a fost nevoitã sã se reinventeze (ca patron de editurã, de exemplu, realizator de emisiune TV, implicându-se in administraţie sau politicã). Revistele intelectualilor publici nu mai au prestigiul/puterea celor din primii ani ai democraţiei, şi sunt dependente de bunãvoinţa câte unui imbogãţit postrevoluţionar.

Revenind la „Idolii forului”,  mie nu mi se pare foarte productiv sã te rãzboieşti in mod direct cu tipul de intelectual public prevalent in societatea noastrã. In primul rând nu e vorba de un fenomen specific românesc: modelul intelectualului public e unul de import (francez, in primul rând), imitând „reţeta” unui Bernard Henri-Levy, de exemplu. Un astfel de rãzboi va implica foarte multe energii, cu o finalitate imediatã indoielnicã. Mã despart, de asemenea, şi evaluãri in aspecte de amãnunt legate de teza principalã a cãrţii. Nu cred, de exemplu, cã este posibilã selecţia intelectualilor publici exclusiv din rândul profesioniştilor validaţi academic: contraexemplul unor Virginia Postrel, Malcolm Gladwell, Thomas Friedman ne aratã cã lucrul acesta nu se intâmplã nici mâcar in societatea americanã. Ar fi şi utopic sã ne inchipuim cã ar putea fi altfel: intr-o societate liberã toţi „ne putem vinde persoana” sau ideile proprii, potrivit talentelor şi preferinţelor individuale in gestionarea imaginii. Avem dreptul la propriile opţiuni filosofice şi politice (implicit le putem promova), oricât de respingãtoare ar pãrea acestea altora.

Care sunt, prin urmare, lucrurile pentru care meritã sã militãm ? La nivel sistemic am doar o sugestie modestã: problema principalã, cea in care meritã investite energii, este creşterea performanţei academice şi de cercetare in universitãţile noastre. Cum s-ar face asta in mod concret ? E o discuţie mult mai complicatã şi mai serioasã, dar e o problemã pe termen lung care ar rezolva-o implicit şi pe cea a  „intelectualilor publici”, oricare ar fi aceea. Si este o problemã mult mai concretã, una care admite rezolvare (existã sisteme universitare care s-au reformat; chiar si la noi lucrurile mergeau inspre bine – cu paşi mici, e drept – pânã la tãierea fondurilor pentru cercetare).

La nivel individual lucrurile sunt mai simple. In bunã tradiţie liberalã, „prin noi inşine” :), soluţia mi se pare doar una: sã ne folosim la maximum timpul şi libertãţile unei societãţi deschise pentru a contribui la circuitul profesionist, global, al ideilor. Validarea se obţine la nivel internaţional: au inţeles-o industria cinematograficã şi cea muzicalã (nimeni in aceastã industrie nu se raporteazã, de exemplu, la Angela Similea). Iar a te face cunoscut in strãinãtate este (dacã iţi doreşti faimã) o soluţie perfectã pentru a ajunge cunoscut in România [7]. In restul cazurilor e un mod de a face ce iţi place, şi a o face cât mai bine posibil.

NOTE:

  1. [INAPOI] Textul lui Istvan Aranyosi a generat reacţii iritate de la personalitãţi precum Andrei Cornea şi Alex Leo Serban. E un text dur, recunosc. Si mã despart de autorul sãu unele aspecte de exprimare publicã mult prea pãtimaşe pentru gustul meu. Dar, inţeles in limitele sale auto-impuse (multe reacţii atribuie textului  lucruri pe care el nu le afirmã) textul e unul necesar: de multe ori in România regele e gol (raportându-ne la standardele academice occidentale), şi e util ca lucrul acesta sã fie spus public. Pe undeva imi aminteşte de afacerea Sokal.
  2. [INAPOI] Ca aspirant la profesionalism intr-ale ştiinţei e un portret in care, in mare parte, mã recunosc 🙂
  3. [INAPOI] Se cuvine sã admit faptul cã sunt „parte interesatã” in aceastã comparaţie: am fost student şi mã recunosc drept discipol al lui Solomon Marcus, unul din iniţiatorii mei in cercetare, şi o personalitate cãreia ii datorez imens.
  4. [INAPOI] Am destule caracteristici care mã apropie mai curând de „linia Observator Cultural”: sunt un raţionalist – dacã nu de-a dreptul scientist; sunt agnostic şi net impotriva amestecului religiei in viaţa publicã; imi displac neoconservatorii,  atât in variantã americanã cât şi româneascã ; consider cã in ziua de azi adevãrata filosofie este cea analiticã, de sorginte anglo-saxonã, practicatã in cadru universitar; sunt votant PNL din 1990 şi nu am votat vreodatã cu vreun partid derivat din FSN sau cu preşedintele Bãsescu; pânã şi pe plan economic, concepţiile mele cam naiv-libertariene de la inceputul anilor ’90 au evoluat/s-au nuanţat, sub influenţa ideilor din domeniul sistemelor complexe şi a cãpãtãrii unor cunoştinţe de economie/modelare a instrumentelor financiare – burse, instrumente derivate.
  5. [INAPOI] H.R. Patapievici. Despre idei şi blocaje – Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.
  6. [INAPOI] Probabil in sensul in care este ea inţeleasã de publicul larg din România. E doar o coincidenţã, desigur 🙂
  7. [INAPOI] Albert-Laszló Barabási, menţionat in discuţia de la RFI, este doar aparent un contraexemplu. O spune cineva care il cunoaşte personal destul de bine pe ALB.
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în pseudo_recenzii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Un matematician citeşte „Idolii forului”

  1. S Matei zice:

    Excelente comentarii, mai ales in ceea ce priveste solutia. Ati aruncat o peivire pe idolii.com? Av acolo mai multe detalii…

  2. gabrielistrate zice:

    Da, am o legatura la el in textul comentariului meu.

  3. gabrielistrate zice:

    In completarea raspunsului meu: o recomandare nerusinat „pro-domo”: articolul acesta (ce-i drept doar indirect legat de substanta dezbaterii privind „Idolii”)

    https://gabrielistrate.wordpress.com/2009/11/29/cele-doua-culturi-si-romania-de-azi/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s