Tehnologie și Jazz la Timișoara

Deși nu sunt deloc un mare cunoscător/fan al jazz-ului, am ales să merg duminică 27 noiembrie la Filarmonica timișoreană pentru ultima zi a festivalului Timișoara Jazz festival. Și (deși din motive de … grevă la Lufthansa) ziua s-a lungit până pe la miezul nopții, a meritat din plin.

Dincolo de muzică, interesant pentru mine a fost rolul tehnologiei in jazz – ca necunoscător intr-ale domeniului, nu-l bănuiam.

E clar, niciodată un videoclip nu poate reda complet fidel atmosfera din sală. Pe de altă parte tehnologia (youtube) imi dă posibilitatea să „retrăiesc” (in rezumat) ziua la care am participat. Și să impart cu voi două momente din ea. Primul cu timișorenii de la JazzyBit

al doilea, evident, cu marii invitați ai serii, Omar Sosa (pe care il intâlnisem prima dată tot datorită tehnologiei – aplicația Arte+7 de pe SmartTV) și Paolo Fresu

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Criterii și performanță (I)

S-au afișat propunerile pentru noile criterii de promovare.

O părere asupra lor: la informatică schimbările au fost, de-a lungul timpului mai mici decât la alte discipline (lucru pe care il socotesc pozitiv: stabilitatea criteriilor e bună; după cum am mai argumentat, progresul vine din creșterea treptata a calității resursei umane – in principal cu oameni școliți in exterior) .

Sunt unele noutăți bune in criteriile noi, de exemplu recunoașterea sporită pe care o primesc conferințele A*.Există și mai multe schimbări pe care le consider proaste, una chiar  nefastă. La ce mă refer ? Ierarhizarea jurnalelor se schimbă, de la o listă produsă de un program de calculator (scris de oamenii din domeniu) la ordinea ISI după ordinea Article Influence Score.

Cititorul avizat in materie de politica științei are toate motivele să se intrebe: cum ? Nu e bună „ordinea ISI” (nici măcar) după article influence score, ordonare acceptată in alte discipline ? In cele ce urmează imi propun să vă demonstrez că nu.

O precizare: indeplinesc și am indeplinit toate criteriile impuse din 2011 până azi la nivel maxim, profesor/abilitare/etc. Nu am motive să am parti-pris-uri in problema asta.

Ca să ințelegeți contextul argumentului, o scurtă o scurtă descriere a specificului domeniului: știați deja faptul că „informaticienii publică in conferințe”, nu in jurnale ca tot omul. Sau nu (doar) in jurnale. Ceea ce poate nu știați e faptul că informatica e o federație de subdiscipline, fără legături puternice intre subdomenii.  Altfel spus, noi nu avem, ca matematicienii, un Annals of Mathematics in care să visăm cu toții să publicăm. STOC și FOCS pot inseamna multe pentru teoreticianul (mai ales de formație americană) care publică in informatică teoretică; ele nu inseamnă insă mai nimic pentru practicianul care se ocupă cu cloud computing sau human-computer interaction. Fiecare (subdomeniu) are propriile „Mecca”: la mod ideal (nu se intâmplă in Romania) avem ceva idee despre „Mecca” colegilor de altă specialitate, și folosim cunoștințele astea in deciziile de angajare, mai intotdeauna calitative (in SUA), și nu bazate pe socoteli contabile de puncte/punctulețe Mai există unele deosebiri intre Europa și America, invizibile in zona de vărf, asupra cărora nu o să insist.

Fragmentarea subdisciplinară nu e,  de obicei, (in SUA cel puțin) o problemă: posturile se scot la concurs pe una sau mai multe subdiscipline, potrivit politicii de dezvoltare a fiecărui departament.

Ce au toate astea cu utilizarea AIS ? Problema vine nu din utilizarea factorului respectiv, ci din modul in care Thompson face clustering-ul revistelor. Ca să-i iasă niște subcategorii de dimensiuni comparabile, s-au pus laolaltă reviste incompatibile: in subdomeniul „Theory and Methods” se amestecă reviste de euristici (algoritmi genetici, etc), unde se publică mult și se citează la fel, cu informatică teoretică (unde patternurile seamănă, evident, cu cele din matematică). Rezultatul ? Ca să public in „zona roșie” in Theory and Methods am puține opțiuni (la teorie), reviste precum Information and Computation fiind impinse la limita de jos a zonei galbene, iar  Theoretical Computer Science (revista asociației europene de informatică teoretică) sau Mathematical Structures in Computer Science chiar in zona gri !

In schimb Thompson ne oferă categoria incertă „Cybernetics” (really ?), și clasificări complet anapoda ale revistelor: Random Structures and Algorithms (revistă cu adevărat „de zona roșie”) apare așa la … Software Engineering, domeniu cu care nu are nimic in comun ! La fel e clasificată și Mathematical Programming (cercetări operaționale). Journal of Computer and Systems Sciences (tot din teorie) apare la … hardware and architecture (!). In schimb Information Processing Letters nici nu e in lista de „theory and methods”, deși asta publică in majoritate.

Lucrurile astea eu unul le știam de mult, de când listele ISI erau folosite pentru premiere. Sunt și alte probleme legate de folosirea listei Thompson, de exemplu omiterea categoriei „Article;Proceedings Paper” din luarea in considerare (pentru premieri, granturi, etc): de multe ori articolele cu categoria asta duală apar intr-un număr special al revistei dedicat unei conferințe. Asta inseamnă că: au fost selectate de două ori (intâi din toate lucrările trimise la conferință, apoi dintre lucrările publicate in proceedings), au primit două rânduri independente de peer-reviews, de obicei includ printre ele lucrările care au primit premiu pentru cele mai bune lucrări. Sunt intr-un fel „creme de la creme” pentru conferințea respectivă.

Iar noi, in loc să le recunoaștem le penalizăm !

Deloc surprinzător, lucruri de genul ăsta au stimulat oamenii să caute maniere de a „trișa sistemul”: nu mă refer acum la cei care nu sunt capabili să publice internațional, ci de oameni cumva „buni”.

Există o revistă, publicată de Elsevier, clasificată intr-una din zonele roșii din Computer Science. Nu știu căt de bună e in vreun domeniu (mie mi se pare că publică un spanac mult prea divers), dar in mod sigur nu e o revistă „de teorie”, deși publică și informatică teoretică. Numărul de articole publicate acolo cu adresă din România a crescut brusc in ultimii cinci-șase ani, explicația fiind că oamenii au găsit o nișă putănd publica P-systems and the like intr-o revistă care e de top, nu-i așa ?🙂

Mă intreb: ăsta să fie comportamentul „de top” pe care dorim să-l stimulăm ? Și merită o clasificare ca asta luată in serios și folosită in practică ?

P.S. Mai e o problemă cu criteriile noi. De data asta ea reflectă o prejudecată a comisiei pentru care in primăvară am candidat – n-am fost considerat suficient de bun, intre altele de un om propus dintr-un ONG din care fac parte (dar asta e o altă – urâtă – poveste)

Comisia e dominată de oameni din informatică teoretică. Prin impărțirea punctajului unui articol la numărul de autori se nedreptățește subdomeniul computer systems, unde norma e dată de echipe mai mari decât in informatica teoretică: chiar eu, când am publicat in zona asta am fost membru(l prim autor) al unei echipe de cinci oameni.

Asta e o problemă: informatica nu se reduce in ziua de azi la matematică, și in mai orice departament bun de Computer Science din S.U.A. zona „computer systems” tinde să joace rolul principal. La noi ceva asemănător se intâmplă doar intr-unul din cele patru departamente din universitățile mari (cumva neintâmplător, in cel la care sunt afiliat). Putem să spunem ce dorim despre calitatea cercetării oamenilor din zona asta, dar nu cred că e o zonă pe care să ne permitem să n-o incurajăm.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Cum creștem calitatea cercetării in România

Acum că SYNASC se termină, aveam de gând să revin cu  un mesaj serios despre politica științei, calitatea cercetării in România, etc, etc. Realitatea mi-o ia inainte …

Sunt membru al unei comisii de doctorat. Am făcut unele observații pe teză și am trimis raportul. Mai jos sunt selecțiuni dintr-un mesaj tocmai primit pe tema asta:

„Stimate Domnule Profesor,

Mulțumesc foarte mult pentru referat și corectările propuse. La dosar  Școala doctorală mai necesită următoarele acte:

  1. Adeverință de la locul de muncă, din care să reiasă vechimea în specialitate.
  2. Copie după carte / buletin de identitate, cu CNP precizat;
  3. Copie după un act emis de banca la care referentul are cont de card, din care să reiasă: contul IBAN, denumirea băncii și sucursala (dar numai una din băncile: Bancpost, BCR, BRD, Banca Transilvania, CEC Bank, ING, Alpha, Raiffeisen, UniCredit, OTP, Leumi, Millennium, Garanti).
  4. Curriculum Vitae semnat olograf, din care să rezulte îndeplinirea condițiilor de eligibilitate pentru calitatea de referent oficial (după caz: funcția didactică, de cercetare sau calitatea de conducător de doctorat).

Vă rog să-mi trimiteți aceste documente, ca le să pot include în dosar. …”

Un lucru e clar: inainte de orice, până când n-o să scăpăm de felul acesta ridicol de a ne umple de documente, nicio șansă să reformăm cercetarea.

Publicat în ad-astra, lumea in care trãim | Lasă un comentariu

20160828_133549

Imagine | Posted on by | Lasă un comentariu

Problema de fond a științei românești …

nu e in primul rând cea a criteriilor/plagiatelor/etc, ci cea a  atitudinii publice față de știință (cu tot ce implică acest lucru: (ne)finanțare, lipsa de respectul față de specialiști, disprețul pentru cunoașterea teoretică – de dragul cunoașterii/fără o utilitate practică imediată, etc.).

Nu e un fenomen nou: iată ce scria Dimitrie Cantemir: „De altminteri moldovenii nu numai că nu sunt iubitori de învăţătură, ci chiar le e urâtă aproape la toţi. Chiar şi numele meşteşugurilor cele frumoase şi ale ştiinţelor nu le sunt cunoscute. Ei cred că oamenii învăţaţi îşi pierd mintea şi atunci când vor să laude învăţătura cuiva, zic că a înnebunit de prea multă învăţătură. Despre lucrul acesta moldovenii vorbesc fără cuviinţă zicând că ― învăţătura este treaba popilor; pentru un om de rând este deajuns dacă ştie să citească şi să scrie, să-şi scrie numele, să-şi treacă în condica lui un bou alb, negru şi cu coarne, caii, oile şi alte dobitoace de povară, stupii şi orice alte lucruri de acestea; toate celelalte sunt netrebuincioase.”

 

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Seminar de weekend: Lower bounds for data structures (sau despre contribuțiile matematice ale lui Mihai Pătrașcu)

Pentru cei dintre noi care au auzit că Mihai Pătrașcu a fost un mare informatician (teoretic) român, dar nu știu precis cu ce s-a ocupat, următoarea serie de trei videoclip-uri, parte a unei prezentări introductive (dar tehnice) a lui Kasper Green Larsen la institutul Henri Poincaré s-ar putea să ajute.

Publicat în informaticã teoreticã | Lasă un comentariu

Workshop la SYNASC

Despre conferința SYNASC am mai scris de multe ori pe pagina asta.

Un lucru remarcabil care se intâmplă anul ăsta este un workshop satelit, First International Workshop on Satisfiability Checking and Symbolic Computation.

Cum vedeți este un workshop asociat unui proiect european (de tip Coordination and Support Action) care iși propune să aducă impreună două comunități: cea de symbolic computation și cea de SAT solving.

Nu am vreo implicare (deocamdată 🙂 ) in workshop-ul ăsta, dar mi se pare remarcabil faptul că prima ediție a unui eveniment care promite multe are loc in România (mai mult, in universitatea la care lucrez).

Drept pentru care mă grăbesc să vi-l recomand.

 

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu