Dacă aș fonda o revistă științifică, una care să reprezinte in parte ce simt, ar purta probabil titlul Journal of Nostalgic Theoretical Computer Science.
Nu, nu am imbătrânit 🙂 Și nici nu m-am plictisit de citit lucrări: progresele in domeniul meu sunt destule și, eclectic cum sunt, n-am deloc, dar deloc, timp să citesc tot ce-aș vrea … Și cu toate astea m-aș intoarce cu mare bucurie la unele din subiectele care mi-au umplut multe din clipele trecute.
Să explic de ce: cercetarea matematică „pură” are (cel puțin din afară) un metabolism diferit de cel al altor discipline științifice. Dificultatea tehnică și gradul mare de abstracțiune al majorității problemelor abordate conduce la o mare fragmentare a domeniului, și, in final, la o „durată de injumătățire” a rezultatelor științifice mult superioară altor discipline. Singurătatea matematicianului nu e o expresie norocos inventată de Solomon Marcus ci, de multe ori, o realitate: realmente sunt subiecte in care numărul cunoscătorilor adevărați nu depășește câteva duzini. Iar durata de viață a unei probleme se poate măsura (cum e cazul Ipotezei lui Riemann) in sute de ani.
Incomunicabilitatea (intre matematicieni cu arii foarte diferite) am experimentat-o pe propria piele la Sesiunea A.M.S. de la Alba Iulia din 2011: făcut curios de faptul că nu ințelegeam mai nimic din prezentările invitate ale unor matematicieni celebri, mi-am intrebat un confrate, matematician la Institutul de Matematică (in altă arie decăt vorbitorul) dacă ințelege ceva din prezentarea la care tocmai asista. Răspunsul confratelui matematician profesionist a fost: nu, dincolo de slide-ul 3-4.
Am vorbit până acum de matematica pură … informatica teoretică, copil din flori al matematicii și al ingineriei, are (se putea altfel ?) o dinamică proprie. Deși diferența față de matematică pură se reduce in continuu (pot da exemple de subiecte de informatică teoretică demne de interesul oricărui „matematician pur” – de altfel informaticienii au inceput să publice și in Annals of Mathematics), felul in care sunt obținute și selectate rezultatele este altul: dacă la matematică pură rezultatele pot lua sute de pagini și sunt greu de verificat/acceptat, noi părem mai adaptați „secolului vitezei”: ținem anual adevărate „concursuri de lucrări” (ați recunoscut conferințele) care impun cerințe stricte legate de momentul trimiterii lucrării, paginare, scriere, și (de facto) de teme care „contează”. Cum spunea o celebritate in domeniu, noi, informaticienii dăm examen cu fiecare lucrare pe care o trimitem spre publicare (vezi slide-urile 15-18 ale prezentării, care se referă, ce-i drept, la cei din subdomeniul bazelor de date; problema e insă comună intregii informatici)
Un astfel de model are și avantaje evidente: o dezvoltare vibrantă a domeniului. ICALP, conferința europeană cea mai bună in informatică teoretică accepta in 1974 (la a doua ediție, prima cu proceedings publicate) cam 50 de lucrări din cele 130 trimise. Azi ICALP acceptă cam 140-150 din cam 450 -500 lucrări trimise.
Pe de altă parte modelul acesta, bazat pe conferințe, ne cam face pe cei care lucrăm in domeniu niște „oameni recenți”: e adevărat, se scriu și lucrări „serioase” (și lungi), insă nu acelea dau tonul in domeniu. Un matematician pur ne-ar putea reproșa, probabil justificat, lipsa de adâncime … cum e justificată și critica adusă „matematicii pure”, cea de depărtare de realitate, defect pe care informatica teoretică nu il are in aceeași măsură.
Viteza ne duce la o moarte mult mai rapidă a temelor de cercetare. Un singur exemplu: am asistat in ultimii 10 ani la moartea de facto a complexității structurale, domeniu in care publicau atât conducătorul meu de doctorat cât și destui din cercetătorii cu care m-am interesat in perioada doctoratului. E-adevărat, domeniul complexității e viu incă, insă problemele și metodele sunt foarte diferite, o lucrare „pe stil vechi” răzbătând doar când și când.
Deși nu practic, la drept vorbind, ceea ce vă predic in rândurile următoare 🙂 , eu unul nu sunt convins că lipsa de răbdare este o bună strategie de explorare a spațiului ideilor. Foarte multe din problemele studiate in trecut au rămas deschise. Foarte multe din subiectele de interes in trecut au fost atinse doar tangențial. Un singur exemplu: cine iși mai amintește in ziua de azi despre ierarhia lui Grzegorczyk, funcții primitiv recursive et al. ? Matematicienii, informaticienii (vă garantez) au cam uitat. Și totuși spațiul complexităților mari (dar intermediare între exponențial și recursiv) conține destule probleme „naturale” ca să ne poată oferi, atunci când este explorat, destule surprize plăcute.
Cele de mai sus nu sunt o pledoarie pentru invârtirea la nesfârșit a unor tehnici banale, lucru care se mai intâmplă prin partea mai slabă a matematicii autohtone. Dimpotrivă: discursul meu de mai sus nu are conotații „românești”, si se referă la disciplina pe care o practic dntr-o perspectivă globală. Din perspectiva asta mi se pare că, așa cum scena muzicală de azi nu se reduce la muzica de „top 40” și include și teme care țin de „oldies” și nostalgie, e loc și in știința modernă pentru subiecte și teme „nostalgice”, evident, reinterpretate modern 🙂
Un alt argument pentru nostalgie ține de sensul și valoarea operei noastre științifice: admit faptul că munca noastră este perisabilă și că doar rezultatele unui număr infim de mic de oameni norocoși vor supraviețui (in memorie) trecerii timpului. Ceea ce nu accept este egalitatea intre interesul pe care il suscită opera cuiva azi și valoare. Analogia cu muzica pe care am făcut-o mai sus (un domeniu in care „hiturile zilei” nu sunt intotdeauna exemple tocmai fericite de opere de valoare) ne arată că lucrurile sunt, probabil, ceva mai nuanțate.
Nu in ultimul rând, mi se pare că obsesia asta declarativă, românească și universală, pentru ierarhizări și excelență nu conduce neapărat la excelență, cel puțin in condiții românești. O mai mare toleranță și recunoaștere pentru „lucrul bine făcut” (in defavoarea „subiectului la modă”) ar aduce, in timp, un progres mai mare și mai durabil. Problemele legate de obsesia de mai sus sunt, cumva, recunoscute și la nivel internațional: cutumele de publicare din informatică au condus la o cultură a domeniului nejustificat de agresivă. Faptul că apar in ziua de azi workshop-uri (satelit al SODA nici mai mult nici mai puțin) care se axează pe simplitate și eleganță in algoritmică trebuie să ne dea, de asemenea, de gândit.
Intr-o lume dominată de o viziune diferită de cea curentă ar fi loc pentru nostalgie, și pentru reconsiderarea creativă a unor teme valoroase ale cercetării trecute, la renunțarea, măcar parțială, la obsesia „subiectelor de vârf”, obsesie născută din comodificarea științei. Evident, o astfel de evoluție ar putea fi susținută corespunzător de un forum care să incurajeze programatic subiectele retro și scotocitul prin arhive (virtuale) … 🙂
Știința nu este o piață. Despre acest subiect insă, și despre o metaforă mai potrivită pentru evoluția cunoașterii poate cu altă ocazie ….
