Cum creștem calitatea cercetării in România

Acum că SYNASC se termină, aveam de gând să revin cu  un mesaj serios despre politica științei, calitatea cercetării in România, etc, etc. Realitatea mi-o ia inainte …

Sunt membru al unei comisii de doctorat. Am făcut unele observații pe teză și am trimis raportul. Mai jos sunt selecțiuni dintr-un mesaj tocmai primit pe tema asta:

„Stimate Domnule Profesor,

Mulțumesc foarte mult pentru referat și corectările propuse. La dosar  Școala doctorală mai necesită următoarele acte:

1. Adeverință de la locul de muncă, din care să reiasă vechimea în specialitate.
2. Copie după carte / buletin de identitate, cu CNP precizat;
3. Copie după un act emis de banca la care referentul are cont de card, din care să reiasă: contul IBAN, denumirea băncii și sucursala (dar numai una din băncile: Bancpost, BCR, BRD, Banca Transilvania, CEC Bank, ING, Alpha, Raiffeisen, UniCredit, OTP, Leumi, Millennium, Garanti).
4. Curriculum Vitae semnat olograf, din care să rezulte îndeplinirea condițiilor de eligibilitate pentru calitatea de referent oficial (după caz: funcția didactică, de cercetare sau calitatea de conducător de doctorat).

Vă rog să-mi trimiteți aceste documente, ca le să pot include în dosar. …”

Un lucru e clar: inainte de orice, până când n-o să scăpăm de felul acesta ridicol de a ne umple de documente, nicio șansă să reformăm cercetarea.

Problema de fond a științei românești …

nu e in primul rând cea a criteriilor/plagiatelor/etc, ci cea a  atitudinii publice față de știință (cu tot ce implică acest lucru: (ne)finanțare, lipsa de respectul față de specialiști, disprețul pentru cunoașterea teoretică – de dragul cunoașterii/fără o utilitate practică imediată, etc.).

Nu e un fenomen nou: iată ce scria Dimitrie Cantemir: „De altminteri moldovenii nu numai că nu sunt iubitori de învăţătură, ci chiar le e urâtă aproape la toţi. Chiar şi numele meşteşugurilor cele frumoase şi ale ştiinţelor nu le sunt cunoscute. Ei cred că oamenii învăţaţi îşi pierd mintea şi atunci când vor să laude învăţătura cuiva, zic că a înnebunit de prea multă învăţătură. Despre lucrul acesta moldovenii vorbesc fără cuviinţă zicând că ― învăţătura este treaba popilor; pentru un om de rând este deajuns dacă ştie să citească şi să scrie, să-şi scrie numele, să-şi treacă în condica lui un bou alb, negru şi cu coarne, caii, oile şi alte dobitoace de povară, stupii şi orice alte lucruri de acestea; toate celelalte sunt netrebuincioase.”

 

Seminar de weekend: Lower bounds for data structures (sau despre contribuțiile matematice ale lui Mihai Pătrașcu)

Pentru cei dintre noi care au auzit că Mihai Pătrașcu a fost un mare informatician (teoretic) român, dar nu știu precis cu ce s-a ocupat, următoarea serie de trei videoclip-uri, parte a unei prezentări introductive (dar tehnice) a lui Kasper Green Larsen la institutul Henri Poincaré s-ar putea să ajute.

Workshop la SYNASC

Despre conferința SYNASC am mai scris de multe ori pe pagina asta.

Un lucru remarcabil care se intâmplă anul ăsta este un workshop satelit, First International Workshop on Satisfiability Checking and Symbolic Computation.

Cum vedeți este un workshop asociat unui proiect european (de tip Coordination and Support Action) care iși propune să aducă impreună două comunități: cea de symbolic computation și cea de SAT solving.

Nu am vreo implicare (deocamdată 🙂 ) in workshop-ul ăsta, dar mi se pare remarcabil faptul că prima ediție a unui eveniment care promite multe are loc in România (mai mult, in universitatea la care lucrez).

Drept pentru care mă grăbesc să vi-l recomand.

 

 

Acești matematicieni care conduc România (sau revoluție contra reacțiune)

Nu știu cum se face că, deşi nu mă interesează deloc, dar deloc, să fac politică am avut in jurul meu oameni care au ajuns politicieni🙂

Nu e vorba de politica universitară, deși candidatura mea recent(eşuat)ă  pentru comisia de informatică a CNATDCU mi-a arătat câtă luptă pentru putere (fără  vreo legătură de data asta cu politica de partid) şi câte manevre există și in zona asta.

Vorbesc despre politica „adevărată”: cel mai celebru nume politic al momentului🙂, Nicuşor Dan, mi-e vechi prieten şi fost coleg de cameră in anul intâi de facultate: intr-o discuţie pe reddit Nicuşor se referă la „un bun prieten” care i-a propus să colaboreze in privinţa aspectelor problemei care ţin de geometrie algebrică. Mărturisesc că eu eram cel cu propunerea🙂, prin 2007-2008 (mă refeream la setul de teorii cunoscute azi sub numele  geometric complexity theory)

Nicuşor nu e unicul exemplu: pe Clotilde Armand-Moroianu, am intâlnit-o, parcă, o dată demult pe stradă.  Nu se poate spune că o cunosc, dar cu soţul ei, Sergiu Moroianu, mă ştiu de aproape 30 de ani (parte din presa de la noi a scris că „soțul lui Clotilde a ajuns in CNATDCU”; atât ii duce mintea …). In cealaltă parte a spectrului politic, colega mea de generală-liceu Laura (Ismailescu) Marin a ajuns deputat PSD şi membră a comisiei de invăţământ din Camera Deputaţilor. In sfârşit, actualul ministru al societăţii informaţionale, Marius Bostan mi-a fost, de asemenea, coleg de generaţie şi coleg de pluton in armată. Nici nu mai iau in calcul oameni precum colegul şi amicul Mugurel Stan, fost consilier prezidenţial in administraţia Constantinescu, dar care n-a făcut de atunci politică de partid, sau cunoştinţele mele din ONG-uri (eu fiind membru mai degrabă inactiv intr-unul)

Schimbă ceva genul ăsta „revoluționar” de implicare ? Cu tot respectul pentru opţiunea colegilor mei, realist vorbind, după mine prea puţin. Situarea in Bucureşti sau in diaspora te poate predispune la activism  şi o anumită pasiune pentru lupte de genul ăsta. O ştiu din proprie experienţă, doar am trăit 13 ani in străinătate.

Am o perspectivă  diferită, care poate fi catalogată undeva  intre „realistă” și „reacționară”: in absenţa unei innoiri masive venite din exterior (abordare care are dezavantajul că are nevoie de resurse financiare pentru a se autosusţine) schimbarea reală este locală, bottom-up, graduală şi puţin spectaculoasă. Am oferit recent un exemplu când m-am referit la progresul recent al cercetării româneşti in informatică (mă bucur să spun că progresul continuă, Gabriel Ciobanu și Bogdan Aman au o lucrare acceptată la CONCUR)

Ca şi România (care nu se reduce la Bucureşti şi pasiunile pe care le stârneşte acolo) situaţia in mediul universitar este nuanţată, iar problemele/soluţiile nu sunt deloc aceleaşi pentru toate zonele lui: o abordare este necesară pentru domenii precum economia, drept şi cele conexe (majoritatea cazurilor „faimoase” de plagiat cam din zona asta vin). O cu totul alta e valabilă pentru matematică, fizică teoretică sau filosofie. In sfârşit, ştiinţele naturii şi medicale au probleme specifice, care ţin de echipamente, reactivi şi infrastructuri de cercetare, fără de care nu poți ține pasul cu lumea civilizată.  Diferențele se văd cel mai bine in natura oamenilor aleși in comisiile CNATDCU: noul președinte, Viorel Barbu, este un nume cunoscut și respectat; pe de altă parte, acolo unde pur și simplu nu ai ce alege, comisiile CNATDCU sunt cum sunt.

Ce putem face concret, prin urmare ? Nimic spectaculos: să incercăm să ne depășim, din punctul de vedere al cercetării, limitele, in condițiile in care funcționează România azi. Să sfințim locul, dacă nu putem sfinți lumea.

Ce ar presupune asta ?

Să incercăm să uităm pentru o secundă de universul mental românesc cu toate zbaterile lui inutile, și să ne fim atenți la ce se intâmplă in lume, din punctul de vedere al cercetării domeniului nostru. Pe urmă să incercăm, pe cât ne țin puterile, să fim parte a stilului respectiv de a face cercetare. Să il internalizăm, țintind sus, cu riscul de a da greș, pentru moment. E mai bine așa decât să ne furăm singuri căciula căutănd câștiguri facile de moment „păcălind știința”.

Să nu ne văicărim (mai mult decât e cazul :)). Cu alte cuvinte să nu lăsăm eseistul din fiecare să il inlocuiască  pe omul de știință:  Se poate face ceva, și contează. This is not the end …

Să avem răbdare. Abordările durabile sunt singurele care produc soluții adevărate. V-a demonstrat-o, cred, dacă mai aveăți alte opinii, un  meci din seara asta dintr-un campionat de fotbal despre care chiar n-o să scriu pe blogul ăsta🙂

 

 

Melancolii ştiinţifice

Sunt pentru două săptămâni la Sankt Petersburg, la un program de cercetare de un semestru dedicat complexităţii.

Programul (la care, trebuie spus,  sunt prezent pe bani ruseşti – in momentul când am trimis cererea de participare granturile noastre continuau să fie finanţate cu mirificul procent de 35%) este, in mod clar, unul de vârf: cursurile introductive (dacă se pot numi aşa) au fost ţinute de nume „grele” precum Sam Buss (UC San Diego) sau Toniann Pitassi (Toronto). Se pregătesc  (alte cursuri „introductive”, la sfârşitul săptămânii) Ryan O’Donnell (Carnegie Mellon), Ben Rossman (Tokyo, autor de lucrări premiate – cea mai bună lucrare – la FOCS 2015 şi CCC 2015). Lista participanţilor la cele două workshop-uri (primul dedicat complexităţii demonstraţiilor, cel de-al doilea circuitelor booleene) atată ca un who’s who STOC/FOCS/CCC.

Atmosfera in care sunt mă face să mă gândesc cu melancolie la lucrurile lăsate in urmă acasă: zvonurile privind criteriile eliminatorii la apropiatele competiţii pentru granturi, noile comisii CNATDCU (se pare că nu voi fi membru plin la informatică; spre uşurarea mea – nu-mi doream deloc să fiu membru – s-au găsit unii cu indice Hirsch mai mare ca al meu)

Nu pot să imi reprim un gând, totuşi: câtă diferenţă intre excelenţa reală şi cea pe care o căutăm in numere şi factori de impact !

Să fim serioşi: de câte ori aţi discutat/aţi auzit discutându-se, acasă,  serios/tehnic/critic despre rezultatele colegilor dumneavoastră români de branşă ? Pe unii din participanţii la workshop-ul pe care l-am organizat la „Diaspora …” tocmai lucrul ăsta i-a entuziasmat: posibilitatea să audă unele prezentări interesante, din afara specialităţii lor stricte. Lucruri de care nu auziseră, şi  care se fac  in România.

Pentru mine n-a fost greu să le găsesc. Nu e deloc greu să ghiceşti -cu destulă acurateţe –  ce se intâmplă interesant in informatica românească, chiar in afara specialităţii tale: e suficient să ştii că, spre exemplu, IJCAI şi AAAI sunt conferinţe de top in domeniul inteligenţei artificiale, că dacă te interesează invâţarea automată te uiţi spre ICML sau NIPS, că la teorie (A) STOC/FOCS/SODA/ICALP sunt locurile de vârf.

Nici nu e cazul, la noi, să cauţi să faci distincţii prea fine – intre, să zicem, RANDOM-APPROX sau STACS şi conferinţele de teorie din lista anterioară diferenţa nu e aşa de mare: popularitatea de care se bucură conferinţele astea funcţionează ca o garanţie a calităţii, suficientă in lumea occidentală pentru a determina oameni cu afilieri de top să publice sistematic acolo. La noi criteriul ăsta este aparent insuficient, şi căutăm măsuri „obiective”.

Absenţa sistematică, pe de altă parte, a „numelor mari” la nivel internaţional de pe lista participanţilor la unele conferinţe/subiecte de informatică teoretică frecventate de români este  un fenomen care spune multe, oricât de mult s-ar cita intre ei participanţii la aceste forumuri, oricât de mare le-ar fi indicele Hirsch (sau alte caracteristici scientometrice).

Acesta este, cred, criteriul corect pentru lucrările pe care le scriem, cel puţin pe termen scurt. Unul calitativ: cât de interesante sunt subiectele abordate, şi cât de sincronizate sunt ele cu ce se intâmplă in zonele de vârf ale fiecărui subdomeniu. Ce inseamnă „de vârf” ştim cu toţii, dacă suntem sinceri cu noi inşine. Restul abordărilor, – numere, citări, puncte, etc – sunt secundare, şi pot (dacă sunt folosite neinformat) să facă mai  mult rău, sporind confuzia: orice am spune, teorema s-m-n (de exemplu) nu mai e demult un subiect de actualitate in complexitatea  computaţională.

Ignorând adevăruri de genul ăsta (subiectul ales e doar un exemplu teoretic🙂 ), şi concentrându-ne pe judecăţi contabiliceşti care ne scutesc de  datoria de a gândi critic, ne furăm singuri căciula: ce vom obţine nu e excelenţă ştiinţifică, ci producţie ISI la hectar, măiastru impachetată in forumuri „prietenoase”, şi copios citată de peers la fel de mediocri.