N-am concurat anul acesta la granturile Idei – avand in vedere suma totală pentru acest program era clar ca rata de acceptare va fi destul de mică, și nu credeam probabil să mai fiu norocos și a treia oară. Cum eforturile mele se îndreaptă în ultima vreme spre „a publica mai sus” (la nivel calitativ), am preferat să spun pas …
Am fost în schimb „ofițer”. Ceea ce inseamnă că n-am intervenit direct in evaluarea proiectelor ci am observat de pe margine activitatea evaluatorilor, intervenind (limitat) daca era cazul (nu pe fond, nu se putea, ci) asupra unor aspecte procedurale.
Din cate am vazut rezultatele au generat destule nemulțumiri. Asta cu toate că oamenii care compun CNCS sunt de calitate, și s-au făcut eforturi spre a aduce procesul mai aproape de cel de al granturile europene. Prin urmare o să îmi permit să fac niste comentarii de ordin general, fără legătură cu vreun proiect concret pe care l-am „observat”.
- Evaluatorii străini. Folosirea evaluatorilor străini a fost una din cerințele celor interesati de granturi. Folosirea unor astfel de evaluatori trebuia să elimine „jocurile de culise”, și să se constituie intr-o garanție a obiectivității procesului.
Din „semi-interiorul” in care am fost nu am observat jocuri de culise. Cel puțin la informatică majoritatea evaluatorilor au fost, intr-adevăr străini. Au existat, într-adevăr, câțiva candidați români care s-au autopropus drept evaluatori, dar marea majoritate a acestora n-a trecut de procesul de selecție.
Și cu toate astea rezultatul nu a fost cel scontat. De vină nu e neapărat calitatea evaluatorilor, cel puțin intr-un sens formal: cei care au trecut de procesul de selecție indeplineau criteriile propuse, aveau suficiente publicații, cu suficiente citari. Erau, cu alte cuvinte oameni „din clasa de mijloc” a cercetării, posibil mediocri dar în niciun caz impostori. Pe de altă parte, mi se pare clar, nu am avut parte de vârfuri printre evaluatori. Lucru perfect explicabil: cine dintre cercetătorii de top din Europa iși „pierde timpul” cu evaluarea unor proiecte de cercetare dintr-o „fundatură științifică” precum România ?
Mărturisesc că nu am o soluție la problema creșterii calității evaluatorilor străini. Poate doar creșterea calității cercetării românești in ansamblu, care sa facă atractivă participarea unor oameni cât mai buni la evaluarea cercetării. Dar obiectivul ăsta e destul de iluzoriu acum. In orice caz, e clar că simpla stipulare a necesității evaluatorilor străini nu rezolvă lucrurile.
2. Nu a existat un „cap limpede”. E o problema inrudită cu cea a folosirii evaluatorilor străini: ca să nu existe „jocuri de culise” nu (știu dacă) există un panel care să ordoneze proiectele pe baza recenziilor. Pur și simplu punctajele date de evaluatori devin punctajele finale ale proiectului, iar ordonarea se face pur mecanic. Lucrul acesta poate părea bun, dar in realitate nu e: ordinea relativă a proiectelor (cea care face diferența) este una dependentă de „norocul” pe care il ai in a prinde un set de evaluatori mai mult sau mai putini înțelegători. Lucru care poate fi problematic: subdomeniile în care au experiență evaluatorii nu coincid neapărat cu ariile în care sunt scrise proiectele românești. De exemplu, la proiectele actuale am avut o abundență de evaluatori din domeniul învățării automate, iar informatica teoretică a fost practic nereprezentată.
Soluția mea ? Ca la conferințele de informatică (și mai bine): să existe un comitet de selecție, schimbat periodic, care ia deciziile pe baza recenziilor, odată ales unul asumat public și responsabil pentru calitatea procesului. Evident, nu e o solutie perfectă (nici nu există una), și e una criticabilă (și care ar fi fost în mod sigur criticată, mai ales daca acest comitet era alcătuit din români). Mie mi se pare însă mai bine o subiectivitate asumată de la început, decat sa lași lucrurile la voia întâmplării.
3. Proiecte de cercetare exploratorie/excelență, recenzare „de tip FP7”. S-ar putea să mă înșel, dar am senzația ca a ști sa scrii proiecte europene s-ar putea sa iți ofere un avantaj competitiv în ochii evaluatorilor străini: am vazut atâtea recenzii care se legau în primul rând de risk mitigation, milestones si deliverables, criticând proiectele din perspectiva asta. Nu e rau sa planifici intrucâtva succesul unui proiect, dar ponderea prea mare a acestui fel de lucruri mi se pare ca aduce o notă ușor nelalocul ei într-un program axat, nu-i asa, pe cercetare exploratorie ?
Plaga scientometriei. Am discutat copios anterior despre rolul nefast al aplicarii mecanice a metodelor scientometrice la evaluarea individuală a cercetătorilor. E un fenomen pe care l-am întălnit semnificativ prin recenziile numărului limitat de proiecte la care am avut ocazia sa fiu ofițer. Fie in sens „pozitiv” (P.I. ul are un C.V. bun, exemplificat de un indice Hirsch mare), fie in cel negativ. E un mod comod de a pasa responsabilitatea unei opinii, și de a mima competența (fără să o ai) în a evalua (ca recenzor) importanța unei anumite teme științifice/proiect. Și e nociv ca recenziile să nu conțină nicio opinie proprie a evaluatorului despre excelența reală a cercetării unui P.I., mărginindu-se doar la afirmații superficiale, ascunzându-se în spatele unor metode „asa-zis obiective”, precum scorul Hirsch.
Cred că evaluatorii ar trebui forțați explicit (prin instrucțiunile de recenzare) să discute aplicat aspecte concrete de excelență (sau lipsa ei) în CV-urile P.I.-lor: publică respectivul în zonele cunoscute de excelență pentru subdomeniul proiectelor ? Este tema cât de cât „la zi” ?
4. Aplicarea prin proxy: O tendință negativă care a fost prezentă și în trecut (și care, din păcate, pare să continue, cel puțin judecând după rezultatele inițiale) este faptul că pentru a câștiga proiecte se aduc pe postul de director de proiect români din afara granițelor sau chiar străini. Să fiu bine înțeles: n-am nimic împotrivă ca cei din afara granițelor să poată aplica la proiecte, cu condiția ca pe perioada proiectului să funcționeze efectiv în fruntea echipei de cercetare, în România. Mă tem însă că lucrul acesta nu s-a întâmplat/nu se întâmplă, și că în spatele unor astfel de proiecte stau actori „locali” care ar/vor conduce de facto proiectul, și care se folosesc de numele cercetătorului din străinătate ca să încerce să obțină în acest fel un avantaj pe care nu l-ar avea dacă ar aplica în nume propriu.
Mi se pare o practică periculoasă, care nu trebuie încurajată: în definitiv, dacă toată lumea ar folosi astfel de tactici competiția de granturi s-ar transforma într-o bătălie de tipul „cine aduce un P.I. din străinătate cu nume cât mai mare”, lucru care, în final, ar dăuna calității cercetării (atâta câtă e) din România.
5. Filosofia finanțării. În fine, problema de fond a finanțării românești prin granturi este aceea că lipsa competițiilor duce la o „baie de sânge” (relativă) în privința competitivității proiectelor. Se poate pune problema dacă nu trebuie schimbată filosofia finanțării competitive prin grant ? Una care să pornească de la nevoile concrete ale fiecărui domeniu (de exemplu cel al informaticienilor de a participa la conferințe, în contrast cu nevoile mai mari de aparatură ale celor din alte domenii), care să caute să acopere (necompetitiv) astfel de goluri ? Mă gândesc, de exemplu, la reformarea și finanțarea mai substanțială a unor astfel de aspecte „de infrastructură”, care să nu te facă atât de dependent de a avea un grant.
Mi se poate contraargumenta că banii nu ajung pentru ce propun: ba ajung, dacă îi distribuim altfel. De exemplu, să nu mai plătim salarii din granturi, cu excepția doctoranzilor și postdoctoranzilor. Să includem plafoane (pe domenii) pentru diversele categorii de cheltuieli. Nu în ultimul rând, în condițiile în care competițiile de granturi nu au o frecvență mulțumitoare, a lega promovarea profesională de obținerea unui grant (cum e acum) mi se pare contraproductiv.
Poate că astfel de măsuri ar scădea atractivitatea granturilor, dar soluția asta are avantajul că va păstra în competiție pe cine vrea cu adevărat să facă cercetare, nu pe cine vrea să o mimeze din alte motive.
