O colaborare interdisciplinară

Când credeam că întâlnisem toate lucrurile culturale care merită  menționate pentru anul 2018, TVR Cluj mi-a făcut o surpriză super plăcută în ultima zi a anului: din emisiunea lui Daniel David „Călătorii interioare” (o puteți vedea mai jos) am aflat de o colaborare interdisciplinară materializată într-o carte nouă. Autorii sunt prietenul și colegul Zoltan Neda (fizician, Cluj) și Madeea Axinciuc (istora religiilor, București).

Spun că mă bucură colaborarea pentru că am participat la evenimentul care a născut-o. Acum peste 10 ani (cum trece timpul !) avea loc la Ierusalim un workshop cu tematică ”românească” afiliat European Conference on Complex Systems.

Participasem  la ”conferința mare” (îmi amintesc faptul că au avut prezentări invitate Robert Aumann, A-L. Barabasi, Duncan Watts, Moshe Idel,  Gregory Chaitin, Prabhakar Raghavan – căteva videoclip-uri  le găsiți aici). Așa că era normal să particip și la workshop-ul „românesc”.  Tema prezentării mele, „A plea for mechanism-based approaches to Political Decision: the case of Romanian Higher Education and Research” e una familiară cititorilor acestui blog: ineficacitatea abordărilor naive în reformarea cercetării și învățământului superior. Puteți consulta aici slide-urile prezentării mele. Revăzându-le apreciez că multe din temele despre care vorbeam la Ierusalim sunt, din păcate, încă actuale.

Madeea Axinciuc era directoarea Institutului Cultural Român de la Tel Aviv, organizator al workshop-ului. Îmi amintesc discuțiile pe care le-am avut cu acea ocazie. Cu Zoli, pe de altă parte, mă cunoșteam de la Los Alamos, fusesem invitat la o conferință excelentă despre rețele care avusese loc la Sovata in 2007 și pe care o organizase, colaboram cu un doctorand al lui (Robert Sumi) la grantul meu de reintegrare europeană Marie Curie, ce mai, viața era bună !

Pagina conferinței ECCS 2008 nu mai e activă. Ceva informații pot fi găsite pe site-ul Institutului Cultural Român. Îmi mai amintesc că au mai participat la workhop Sorin Solomon, Solomon Marcus, Mircea Dumitru, Ilie Pârvu, Cătălin Avramescu (a cărui prezentare am boicotat-o – eram indignat de faptul că părea să folosească ocazia evenimentului pentru „turism științific”), chiar și colegii maghiari (din Ungaria) Tamas Vicsek și Janos Kertesz (workshop-ul avea loc în limba engleză).

Ce rămâne din astfel de întâlniri – realist vorbind, nu prea multe. Mai curând lucruri ne-cuantificabile, de tipul „networking”. Mă bucur, prin urmare, că întâlnirea de la Ierusalim a născut o astfel de colaborare. Lucru care trebuie salutat, într-o Românie în care dialogul între spații culturale diferite e încă foarte firav.

Cartea (în curs de apariție la Zeta Books) n-am văzut-o încă, deci nu o pot comenta competent. Vă las, în chip de urare de An Nou, cu înregistrarea emisiunii „Călătorii interioare”.

Reclame

Anul meu

Trei lucrări publicate, incâ două trimise. Patru conferințe la care am participat (MCU, Building Bridges II, ACRI, SYNASC). Tot la patru (FOIKS, MCU, SOFSEM, SYNASC) am fost în comitetul de program. Un grant european respins. Două nunți la care am fost.  Am ajuns în 2018 la Barcelona, Fontainebleau, Budapesta, Rodos, Samos, Como (plus cele din țară – tripleta Timișoara/București/Galați, plus Sinaia, Cluj, Herculane).

Cele de mai sus oferă imaginea un an bogat, dar agitat, și așa a și fost. Ca întotdeauna parcă a trecut mult prea repede. Vestea bunâ e că nu mi s-a întâmplat nimic dramatic, toți cei dragi sunt lângă mine. Per total, a fost un an mai bun decât 2017, dar care a lăsat pentru viitorul apropiat  lămurirea unor probleme importante.

Cel mai mare câștig, științific vorbind, a fost faptul că am terminat lucrări cu trei oameni foarte tineri: Vlad Rochian (student), Diana Diniș (ex-masterandă), doctorandul meu Alin Brândușescu (și el tânăr, măcar științific). O parte din ele sunt doar în stadiul „trimis”, e drept, și aștept cu mare nerăbdare recenziile (mai ales la ultima !). Le multumesc lor colegilor și celorlalți coautori ai mei din 2018 (în primul rând lui Cosmin, Adi, Mircea) pentru prietenie și colaborare.

Oameni interesanți cu care m-am (re)întâlnit/cunoscut anul acesta: Artiom Alhazov, Sergiu Ivanov, Henning Fernau, Jerome Durand-Lose, Gil Kalai, Alex Razborov, Persi Diaconis, Anders Bjorner, Johann Makowsky, Ira Gessel, Peter Erdos, Gyorgi Turan, Enrico Formenti, Alberto Dennunzio, Maximilien Gadouleau, Nazim Fates, Olivier Bournez, David Monniaux, Dan Simovici, Alex Popa, Guillaume Ducoffe (am fost la nunta lui !). M-am bucurat de toate întâlnirile.

Din București (unde voi întâmpina noul an) vă mulțumesc vouă, cititorilor acestui blog. Să ne vedem cu bine în 2019.

Adăugat ulterior: un amănunt, uitat la prima scriere – anul ăsta am dat concurs de profesor. Asta ca să vedeți cât de mult îmi pasă de titluri și funcții !

Și o carte științifică a anului

Dacă în mesajul precedent era vorba de o carte, totuși, de nonficțiune, o recomandare de specialitate. Din nou, nu e vorba de o carte apărută în 2018 (deși e relativ recentă), ci de una pe care am descoperit-o în acest an.

Pe Joseph Halpern (Cornell) l-am auzit, cred, prima dată la o conferință de inteligență artificială prin Florida în 1999. E un informatician eminent – rezultatele sale, în primul rând cele de logică epistemică, au primit multiple premii, între care premiul Godel (1997), premil Allen Newell (in 2008), premiul Dijkstra (în 2009). Prin urmare orice poartă semnătura sa se bucură de atenția mea.

Cu ”Actual Causality”, carte pe care a publicat-o la M.I.T. Press acum doi ani, Joseph Halpern schițează bazele unei teorii a cauzalității (în descendența muncii sale în comun cu Judea Pearl) care îmi dă pentru prima dată speranța că am putea învâța într-o zi calculatoarele să rationeze cauzal.

Ca să vă stimulez curiozitatea, iată și o prezentare pe tema aceasta de cercetare, de la conferința de inteligențâ articială A.A.A.I. de anul acesta:

 

Cartea anului

este, pentru mine, una apărută mai demult dar pe care am descoperit-o doar în 2018. Este vorba de cartea lui Paul Lockhart „A Mathematician’s Lament: How School Cheats Us Out of Our Most Fascinating and Imaginative Art Form”. 

O să mă mărginesc să spun doar atât: de mult n-am mai citit o apărare atât de pasionat-elocventă a esenței raționamentului matematic. Recomandată.

Stimulente în direcții greșite

Că de multe ori criteriile noastre de promovare academică nu au legătură cu realitatea internațională nu e o noutate. Sunt exemple patologice, cum e cazul economiei. Dar chiar in domenii „mai așezate”, in care calitatea cercetării e mult superioară (cum e cazul informaticii) criteriile nu incurajează neapărat publicarea onestă, introducând tot soiul de „incentives” care merg (după mine) în direcții greșite.

Un singur exemplu, propriu: Se dă o revistă, Annales de l’Institut Henri Poincaré D, Combinatorics, Physics and their Interactions. Una nou apărută (e doar la volumul 5), deci nu e indexată incă nici in ISI WoS (doar in Emerging Sources), nici in Scopus, etc. Nicidecum să fie in zone roșii/galbene, etc.

Pe de altă parte unul din editorii in chief este Alan Sokal (celălalt e un român de la LaBRI, Bordeaux). In board-ul revistei se află nume pe care le cunosc  din America și le respect, oameni precum Christian Borgs (Microsoft Research), Mireille Bousquet-Mélou, Gil Kalai (prezentator plenar la International Congress of Mathematicians 2018, alături de medaliați Fields), Rick Kenyon, Roman Kotecký, Andrea Montanari (Stanford), Gilles Schaeffer. In revistă au publicat nume cunoscute precum Cris Moore (amicul și coautorul meu, felow al APS), Geoffrey Grimmett (Cornell),  Yuval Peres (fost la Microsoft Research & UC Berkeley), Andrea Sportiello. Ca să nu mai vorbesc de faptul că revista apare sub egida unui institut cunoscut (Henri Poincaré), ale cărui reviste mai vechi sunt toate prestigioase, că editorul e European Mathematical Society, contractul de editare fiind asumat prin semnătură de directorul IHP, medaliatul Fields, Cedric Villani.

Avem, așadar, o revistă care are toate semnele exterioare (cel puțin) ale intenției unui scholarship serios, din cele pe care care ar trebui să le încurajăm, cu potențial de excelență.

Se dă: o lucrare care se potrivea perfect cu profilul revistei. Mai bine decât oriunde altundeva. Aș fi avut toate motivele să o trimit acolo. De ce n-am făcut-o ? Cum spuneam, sistemul din România nu te incurajează: dacă o revistă nu e in zona roșie/galbenă ea nu contează pentru premiere/granturi/etc. Măcar conferințele contează (mulțumesc cerului !) pentru grade/avansare (cum se intâmplă de multe ori in România criteriile nu sunt identice: ce e suficient pentru a te face profesor nu e suficient ca să te precalifici să aplici la un proiect de cercetare !)

Mi-ați putea replica: ce te mai interesează punctaje/cotări/etc ? Nu indeplinești toate criteriile curente de profesor/abilitare/etc ? Ba da. Dar unul din coautorii mei nu le indeplinește. Ba chiar și eu, dacă vreau să am in viitor șansa să mai primesc granturi naționale, trebuie să fiu atent unde public, altfel mă pot trezi că nu corespund ! Așa că sistemul mă forțează să fac alegeri nepotrivite, preferând „punctele” potrivirii de fond.

Evident … mai nimeni in cercetarea „care contează” nu se confruntă cu astfel de tâmpenii. Una izvorâtă dintr-o singură obsesie: oamenii din sistemul de cercetare românesc sunt necinstiți, prin urmare nu avem incredere in criteriile pe care le-ar putea face ei înșiși. 

Chiar presupunând că e așa, in loc să facem ce trebuie, mai ales in domeniile deficitare, adică să ne cncentrăm pe intrarea in sistem a unor oameni buni, cu experiență in străinătate, (singurul lucru care, la drept vorbind, poate face cu adevărat atmosfera respirabilă în universitățile și institutele noastre), incercăm în schimb să ii determinăm (prin măsuri coercitive) să ii determinăm  pe cei slabi/mediocri să publice mai bine. Încercare, sortită, evident eșecului. Dar care, colateral, tulbură apele  și in zona mediu-spre-bun, inducând comportamente „strategice” orientate cu orice preț spre vânătoarea de publicații in zone „bine cotate”. fără a aduce neapărat ceva științific nou (măcar  pentru România) ci doar exploatând hibe ale clasificărilor ISI. Pot da destule exemple în privat, dacă e cazul.

Să ne înțelegem: nu pretind deloc (dimpotrivă !) că publicatul reviste „locale” precum Amfiteatru Economic sau Carpathian Journal of Mathematics ar avea vreo valoare, și că ar trebui să le acceptăm. Ce pretind e faptul că, măcar in unele domenii, tot s-ar mai găsi oameni avizați, care să facă ierarhizări (dacă le dorim !) care să reflecte cutumele domeniului.

Și că oamenii din această categorie ar trebui ascultați/întrebați.

P.S. Foarte bun mesajul rectorului universității din Gent (Belgia). O minte clară într-un ocean de conformitate.

Tot despre bani – și reformă – în sistemul de învățământ și cercetare

În completarea celor spuse anterior, un scurt comentariu ocazionat de un articol de pe blogul Diacritica. Autoarea este profesoară în învățământul preuniversitar particular. Una bună – după cum spune, și n-am motiv să n-o cred. Ne spune de ce n-ar reveni în sistemul de stat. Motivele ei sunt, cred, relevante și pentru învățământul superior.

1. Dotarea materială precară în învățământul de stat. E un truism, dar la noi nimeni nu se preocupă de „lucrurile simple” care țin de condițiile de lucru: când se scoate un post nou la concurs, el  nu vine la pachet cu acele lucruri care îți fac orele petrecute la serviciu mai plăcute, și te fac să dai randament:

• un birou al tău, cu calculator pe el
• căldură (!) în birou iarna – nu, nu e o problemă rezolvată peste tot. Nu vorbesc despre UVT (cel puțin la mine e foarte OK), ci în instituții cu pretenții – de exemplu UPB.
• acces ușor la consumabile (imprimantă, hărtie, pixuri, alte echipamente de birotică)
• acces la toalete decente, cantină, etc.

În plus, lucrurile normale (zugrăvit, căldură, aer condiționat, cantine în apropiere) sunt făcute la întâmplare, după cum sunt bani, de multe ori pe principiul „cine împarte, parte își face”: sunt de multe ori discrepanțe mari între diverse facultăți în cadrul aceleiași universități și chiar (cazul Politehnicii din București) între membri ai aceleiași facultăți.

2. Birocrația și centralizarea deciziei. „Diacritica” se plânge și de asta („manualele de la minister”), și cred că e o problemă și în sistemul universitar. De multe ori exacerbată în numele reformei: când am mers în America, îndrumătorul meu de doctorat (japonez), își terminase doctoratul de șase luni. Apartenența la o universitate bună a fost tot ce i-a trebuit din punct de vedere legal ca să conducă doctoranzi. La noi formula găsită (abilitarea) nu face decât să complice lucrurile, birocratic,  fără a fi rezolvat problema de fond, aceea a creșterii calității

Ca un corolar al ambelor probleme de mai sus: dotarea nu inseamna doar lucruri fizice: e nevoie si de oameni, care sa preia sarcinile birocratice care nu sunt neaparat de competenta profesorului, lasându-i timp pentru cercetare/predare, lucrurile care sunt, totuși, menirea lui principală.

Ce rezultă din cele două puncte de mai sus ? Faptul că oamenii nu contează în sistemul de la noi. 

De asta o reformă ca cea a lui Daniel Funeriu nu avea cum să reușească: ea se axa pe măsuri punitive, fără a oferi „zăhărelul” care (în toată lumea dezvoltată) asigură faptul că vei avea o concurență mare pe posturi universitare (faptul că nu e ușor de intrat în universitățile românești e doar în parte adevărat: da, e greu de intrat acolo (fizică, chimie) unde nu sunt posturi pentru că nu ai studenți/finanțare.  În informatică sunt o mulțime de posturi libere – de ce credeți că nu se înghesuie nimeni ?)

În concluzie: dacă vom continua să finanțăm învățământul universitar „ca la Divizia C” nu îl vom putea face să „joace în Liga Campionilor” oricâte reglementări am inventa. Nici soluția impunerii de taxe „ca în America” nu e una viabilă: atâta vreme cât suntem în Uniunea Europeană (care în majoritate nu are taxe) nu o putem face noi primii. 

Soluția e una simplă, și nu trebuie inventată, ci e una aplicată de orice țară care privește cu responsabilitate la viitorul său: să finanțăm învățământul/cercetarea potrivit priorității pe care trebuie să o aibă în lumea de azi. Cariera de universitar/cercetător trebuie să redevinâ una socialmente atractivă, pentru a putea avea șansa de a concura pentru oamenii talentați care, în ziua de azi, au posibilitatea de a pleca în toată Europa (și mai departe).

Despre oameni e vorba, și cum să-i motivăm să intre/stea/performeze în sistem. Restul sunt discuții sofistice.

Despre bani în sistemul universitar

O controversă care implică pe cei interesați de cercetare în sistemul universitar poate fi rezumată în lozinca „bani sau performanță ?”

În mare, o parte a lumii care militează pentru performanțâ în sistemul universitar  spune: bani sunt, trebuie mai bine alocați. Cu varianta: mai întâi performanță, apoi finanțare. 

În ceea ce mă privește, fără a neglija necesitatea creșterii performanțelorsistemului (în primul rând prin politici inteligente, care să ofere optțiuni multiple de carieră la nivel individual și o diferențiere a universităților – la nivelul misiunii, nu neapărat la nivelul finanțării, perspectivă care a produs scindarea lumii universitare și o respingere a încercărilor de reformă), cred că universitățile noastre sunt insuficient finanțate.

O să ilustrez teza mea cu două știri, prima care mi-a scăpat la momentul respectiv (iunie 2018), a doua publicată zilele acestea. E vorba de Universitatea din București,  cea mai mare și mai prestigioasă universitate a țării, nu-i așa ?

Concret, Universitatea se confruntă cu problema reabilitării sediului istoric al Universității. Cine a trecut măcar odată recent prin centrul Bucureștiului va fi, probabil, de acord cu mine că felul în care arată clădirea respectivă este o rușine, nedemn de o capitală a unei țări membre a Uniunii Europene.

M-am bucurat să citesc recent că Universitatea a făcut în sfârșit pași pentru rezolvarea acestei probleme, obținând fonduri de aproximativ 18 milioane de euro de la Primăria Municipiului București. Am mai aflat cu această ocazie faptul că Universitatea nu putea suporta singură costurile reparației respective, care se ridicâ la aproximativ 25% din bugetul anual al universității.

Celor ce spun că finanțarea nu e o problemă le pun următoarea întrebare: la ce universitate din Top 100 renovarea exteriorului unui sediu e o problemă atât de mare ? Mi se poate replica că, sigur, Universitatea din București e persecutată de actuala putere politică, în parte e și adevărat. Doar că, dacă suntem sinceri nu partizani, impactul acestor șicane este mai curând limitat: grosul finanțării în România este dat de finanțarea pe cap de student. Iar aici Unibuc stă mult mai bine, de exemplu, decât UVT, cu cei 31.000 de studenți pe care îi are, comparativ cu mai puțin decât jumătate din această cifră la UVT.

Că nevoile de infrastructură sunt mult mai mari o dovedește a doua știre: Unibuc a fost amendată pentru starea căminelor studențești. Din nou, se poate vorbi despre (lipsă de)  civilizație, se poate vorbi de prost management al resurselor, fapt este că o mare parte din infrastructura universităților noastre este încă învechită, și universitățile pur și simplu nu-și permit renovări de această amploare.

Așa încât, când vorbim despre lipsa banilor, dragi prieteni, nu vă gândiți la cercetare și granturi. Gândiți-vă la fațada plină de murdărie și graffiti a Universității din București.