Și o veste bună

Dacă în mesajul precedent am vorbit despre un caz al unei reviste (Complexity) care devine „open access” într-o manieră greșită, vestea bună din dimineața asta este că Fundamenta Informaticae devine open access cu adevărat, via platforma episciences, ca revistă care combină peer-review-ul cu găzduirea (gratuită) pe arxiv.org.

Mă bucur că lista revistelor open access din informatica teoretică s-a îmbogățit cu încă un titlu. Și chiar dacă „zeii scientometrici” nu țin neapărat cu F.I. (în România asta înseamnă că F.I. are „scor relativ de influență” 0.872, cu alte cuvinte este în „zona albă” – cei din știință știu că mă refer la listele astea) eu unul cred că nu e în vreun fel dezonorant să publici în ea, ba chiar dimpotrivă, ținând seama de noul statut al revistei.

Articol sponsorizat Learn from the experts: Create a successful blog with our brand new courseThe WordPress.com Blog

Are you new to blogging, and do you want step-by-step guidance on how to publish and grow your blog? Learn more about our new Blogging for Beginners course and get 50% off through December 10th.

WordPress.com is excited to announce our newest offering: a course just for beginning bloggers where you’ll learn everything you need to know about blogging from the most trusted experts in the industry. We have helped millions of blogs get up and running, we know what works, and we want you to to know everything we know. This course provides all the fundamental skills and inspiration you need to get your blog started, an interactive community forum, and content updated annually.

Afaceri și știință: cazul revistei „Complexity”

Vreau să vă spun azi o poveste care ilustrează perfect tensiunea care există între comercializarea științei, cum o practică editorii de tip Elsevier, Springer-Nature, Wiley, etc și idealurile noastre ca oameni de știință.

Revista „Complexity” a apărut în 1995. Chiar dacă n-am ajuns să public în ea o socoteam „de-a casei” – atât de mulți erau oamenii din comitetul editorial pe care îi cunoșteam cumva, fiind legați de Santa Fe Institute/Los Alamos National Laboratory: Murray Gell-Mann, Stuart Kauffman, Erica Jen, Alan Perelson, Wojcek Zurek, George Cowan între alții. Comitetul cuprindea alte nume „stelare”: încă trei medaliați Nobel în afara lui Gell-Mann (Philip W. Anderson, Kenneth Arrow, Manfred Eigen), economiști precum Martin Shubik, Brian Arthur, informaticieni precum John Holland, Gregory Chaitin sau Joseph Traub, fizicieni precum David Pines, Miguel Virasoro, Gerard Weisbuch, Peter Grassberger, chimiști precum Peter Schuster, biologi precum Kunihiko Kaneko.

Dacă a existat un colectiv dedicat ideii de sisteme complexe, cu greu putem găsi niște nume mai potrivite decât cele de mai sus.

N-aș putea spune că revista și-a realizat complet potențialul – a devenit un loc plăcut de a citi despre sisteme complexe, cu o mulțime de oameni buni care scriau în ea, dar nu unul „de vârf” – concurența revistelor de tip Physical Review Letters, Physical Review E, sau pur și simplu Science/Nature era prea mare ca lucrul acesta să se întâmple.

Unica mea interacțiune cu revista a fost, cred, prin anii 2011-2012: am trimis un articol care mi-a fost respins (cu mențiunea revise and resubmit). Nu era perfect pe profilul revistei, era cam prea matematic, și trebuia rescris pentru a-l face compatibil cu o audiență formată în majoritate de nematematicieni. Mărturisesc că nu m-am mai complicat și l-am trimis la Theoretical Computer Science, unde a apărut în 2015. Dar în orice caz plănuiam să public acolo cândva.

Așa că am fost foarte neplăcut surprins să aud (prin 2016) că Wiley a „vândut” revista către Hindawi, care urmau să o transforme începând cu 2017 în revistă „gold open access” (citește „pe bani”).

Ce s-a întâmplat e ușor de intuit: revista a rămas fără comitetul „stelar” despre care vorbeam mai sus, au intrat o mulțime de oameni într-un comitet care trebuia să acomodeze noul statut al revistei, unul care prefera cantitatea în domeniul calității. Mulți dintre cei care au intrat în comitetul de redacție nu aveau, de fapt, nici cea mai mică legătură cu domeniul sistemelor complexe. Și asta s-a văzut: revista a început să publice un „ghiveci” de articole, fără vreo coerență tematică, cele mai multe care clar n-ar fi avut ce să caute în „vechea revistă Complexity”. Pe bani: article processing charges sunt 2300 de dolari.

Chiar dacă se mai publică, încă, în ea articole din domeniul sistemelor complexe (și, de curând, s-au făcut eforturi pentru a aduce cercetători din domeniu în comitetul de redacție, incluzând un nou redactor șef) în ceea ce mă privește revista a încetat să mă intereseze precum o făcea înainte.

Ciclul s-a încheiat de curând, când Wiley a anunțat că a cumpărat Hindawi (pentru 300 de milioane de dolari). Și lucrul ăsta m-a descumpănit: asociam Wiley cu unele reviste bune în care am publicat, precum Random Structures and Algorithms sau Mathematical Logic Quarterly, cu altele în care aș fi publicat, precum Networks, Journal of Graph Theory sau, pur și simplu cu alte reviste onorabile din portofoliul lor.

Ce s-a întâmplat îmi arată cât de greșită naivă era impresia mea. Revistele sunt bune pentru că sunt făcute de cercetători buni. Interesele companiilor care ne publică cercetarea nu sunt nepărat aceleași – și sunt de cele mai multe ori în directă contradicție cu ale noastre. Cumpărând Hindawi, Wiley ne arată care îi sunt valorile (prin asta nu spun că sunt mai răi decât ceilalți care aleargă după profitul sigur – și lipsit de moralitate – reprezentat de publicatul pe mii de euro articolul. Nu. Reflectă doar etosul industriei de care aparține).

Nu spun că n-o să mai public niciodată în reviste comerciale. Știți foarte bine care sunt criteriile după care se judecă cercetarea în România, și cât de fezabil e la ora asta să te abții să publici în aceste reviste.

Ce pot spune însă e că ar trebui să stabilim o ierarhie: revistele open access adevărate ( nu mizeriile pe bani pe care le promovează multe companii) ar trebui să fie pe primul loc. Presele universitare (Cambridge, Princeton, Oxford UP) și cele profesionale (AMS, ACM, APS, etc.) sunt, poate, un rău necesar: în cazul lor încă mai putem spera că interesele sunt oarecum aliniate cu ale noastre. Pe celelalte …. ar trebui să le privim cum privim viciile: sunt bune dacă sunt folosite cu moderație.

Pe de altă parte mă bucur că există o mișcare de a ne lua înapoi forumurile: conferințe precum ICALP, ESA, CCC, STACS, MFCS, FSTTCS, RANDOM-APPROX, DISC, CPM, CSL au migrat, cele mai multe din seria LNCS a Springer către un mediu mai prietenos pentru noi, cercetătorii, legat de centrul de conferințe de la Dagstuhl. Reviste noi, precum Combinatorial Theory sunt „reîncarnări” ale celor vechi (în cazul de față Journal of Combinatorial Theory Series A).

Nu în ultimul rând vă sfătuiesc să aruncați un ochi pe Free Journal Network: s-ar putea să fie acolo mai multe reviste bune decât vă așteptați. Și sper să fie și mai multe.

Impresionant

V-ați obișnuit să citiți la mine pe blog despre informatică, despre știință în general (și politicile ei) dar, înainte de a mă dedica științei am făcut destule alte lucruri: am scris versuri, am cântat la chitară (m-am bucurat să găsesc pe youtube videoclipuri cu piesele din metoda de chitară a lui Fernando Carulli, prin care am trecut și eu cândva). Și, mai presus de toate, am fost interesat de telegrafie de viteză și de radioamatorism.

Da, am fost radioamator. Ce-i drept, doar receptor, YO4-20084/GL. La opt ani am învățat la Casa Pionierilor alfabetul Morse (am ascultat pe Internet recent câteva QSO-uri și mă bucur să spun că nu l-am uitat). Mai târziu am participat la câteva tabere/concursuri de telegrafie viteză, cred că ajunsesem cam între primii 10-20 pe țară la categoria mea de vârstă. Mai sus n-am urcat pentru că … matematica.

Trebuie să spun că sunt nostalgic după perioada respectivă. Telegrafia Morse mă relaxează (!) și, deși n-am dat examenul de radioamator, s-ar putea să o fac într-un viitor nu foarte apropiat doar pentru a retrăi un trecut drag. Dacă doriți să ascultați benzile de radioamatori din confortul calculatorului dvs (cum o fac eu din când în când), o puteți face folosind un WebSDR, de exemplu cel de la Universitatea din Twente, Olanda.

Vreau astăzi să vă aduc în atenție un record recent: e vorba de transmisie la distanță folosind puteri radiate foarte mici. Un radioamator canadian, indicativ VO1NA (din Newfoundland) a reușit să transmită un mesaj de 50 de caractere care a fost recepționat (corect) de un radioamator german, indicativ DK7FC, folosind o putere radiată în antenă de 10 mW.

Ca să vă dați seama cât de extraordinar este acest record: o stație de emisie-recepție de pe un taxi are cam 4W (adică de 400 de ori mai mult), iar Radio România Actualități emite cam cu 200kw (de 20.000.000 de ori mai mult).

Este drept, antena cu care emite radioamatorul canadian arată cum se vede mai jos, iar transmisia nu a fost una obișnuită, ci una folosind protocolul BPSK (despre care am citit și eu, ca și voi pe Wikipedia – nu mai sunt la zi cu tehnologia pentru radioamatorism).

Cu toate astea – este un record impresionant, care demonstrează încă o dată limitele aproape infinite ale inventivității (și determinării) umane.

O mică observație legată de granturile Idei

S-a afișat lista proiectelor propuse spre finanțare. Nu vreau să mai discut pe tema compoziției ei, ci despre un aspect „macro”.

Lista proiectelor finanțate la Informatică conține 11 proiecte. La Matematică 13, Fizică 18, Chimie 15, Știința Materialelor 32, Științele Pamântului 13, Biologie 19, Medicină 21, Științele vieții/biotehnologii 20, Științe Inginerești 26, Științe Sociale și Economice 22, Umanioare 37.

Concluzia ? Una singură: într-o pandemie în care lumea a putut funcționa (parțial) datorită spațiului virtual, unuia din puținele domenii în care România are potențial de creștere economică îi este alocat cel mai mic număr de proiecte din toate disciplinele !

Înțeleg ideea de „fairness” între discipline (care explică acest rezultat). Pe de altă parte, atâta timp cât e vorbă de bani publici astfel de decizii sunt (până la urmă) politice, și trebuie să reflecte în parte și interesele societății.

Dacă o politică cu un astfel de rezultat se poate numi politică cu viziune eu sunt popă.

World Logic Days

Azi este ziua mondială a logicii (World Logic Day). Cu acest prilej se organizează diverse evenimente virtuale pe tot mapamondul (din păcate nu și în România, probabil va trebui să existe o discuție între actorii relevanți – eu, propriu zis, nu fac logică – pentru la anul). Dacă doriți să participați (sunt prezentări interesante, de la – între alții – Samson Abramsky, Georg Gottlob, Marta Kwiatkowska, Moshe Vardi, Michael Wooldridge), o listă a evenimentelor poate fi găsită aici. Eu intenționez să particip (măcar în parte) la seminariile de la Oxford, respectiv Viena.

Legături noi: Seminarul virtual Alef, Romanian A.I. Days

Mi-am făcut, parțial, ordine prin legăturile pe care le afișez pe pagina mea, incluzând unele noi, care merită cunoscute (și trecându-le într-o categorie specială, de pagini inactive, pe cele ale căror conținuturi nu s-au mai modificat de ceva timp).

Una din paginile pe care vreau s-o popularizez este cea a unui seminar virtual de filosofie analitică, logică, epistemologie și domenii conexe. Pagina seminarului (cu numele ALEF) este disponibilă aici. Seminarul este organizat (și) de câțiva oameni pe care îi cunosc personal, precum colegul Adrian Briciu, de la filosofie UVT sau Dan Zeman. De exemplu, mâine vineri 15 ianuarie va conferenția Mircea Dumitru despre „Fictionalism and Free Logics”.

Majoritatea prietenilor acestei pagini au auzit probabil, pe de altă parte, despre Romanian A.I. Days, care au avut loc (tot virtual, evident) între 2-4 Decembrie 2020. N-am avut timpul să popularizez inițiativa la momentul respectiv (nici n-am participat la mai mult decât câteva prezentări), așa încât am dorit să adaug o (tardivă) semnalare, pentru cei care nu știau. Din fericire, destule dn videoclip-urile prezentărilor de la Romanian A.I. Days par să fie disponibile online.

Conferințe în informatică cu participare românească în 2020

Precum a devenit deja o tradiție, vreau să împărtășesc cu voi azi o serie de lucrări cu autori în România, publicate în 2020 în conferințe pe care le consider bune; sigur, cotate A sau A*, dar mai mult decât atât, pe care le consider subiectiv drept conferințe notabile în unul sau mai multe din subdomeniile informaticii. Lista e fatalmente incompletă – faptul că cineva nu apare pe listă nu înseamnă neapărat că „nu a publicat bine”. De asemenea, am ales – cumva arbitrar – un singur autor pentru fiecare lucrare (evident, coautorii s-ar putea să fi avut o contribuție chiar mai mare decât cei pe care îi listez).

Universitatea Politehnică din București: Marius Leordeanu (IJCAI), Costin Raiciu (SIGCOMM), Florin Pop (CCGRID).

Universitatea din București: Radu Ionescu (Neurips), Guillaume Ducoffe (SODA), Alex Popa (MFCS)

Universitatea din Iași: Ferucio Țiplea (LICS), Ștefan Ciobâcă (ESOP).

Universitatea de Vest din Timișoara: Mircea Marin (FSCD), yours truly (AAMAS, ESA).

Universitatea Babes-Bolyai: Lehel Csato (ECAI).

Ce arată lista de mai sus ?

  1. Se mai face și cercetare de calitate în informatica românească. Cine pretinde că e ușor să publici în forumurile de care vorbesc nu știe, probabil, despre ce vorbește.
  2. Pe de altă parte lista de mai sus e încă subțire – și conține destule nume care se cam repetă (sigur, mai sunt 10-20 de colegi care nu apar pe lista coautorilor lucrărilor de mai sus – fără ca asta să însemne că nu au valoare) și nu arată semne de creștere. Cam ăsta e nivelul la care ne situăm – mai relevanți decât eram acum 15 ani, mult sub ce am putea fi …
  3. … dar destul pentru cât de bine este finanțată cercetarea noastră. Singura cale de creștere e una simplă: aceea ca cercetarea să conteze, financiar vorbind.
  4. Nu în ultimul rând: lista de mai sus e subțire relativ la numărul mare de lucrări publicate în Romjist, in IJCCC – revista de la Oradea, în reviste gold open access, pe bani grei, mulți ai statului, în alte forumuri care nu contează. Toate aceste publicații apar în condițiile actuale de promovare – ceea ce înseamnă că …. concluziile le trageți și singuri.

Anul meu

[Episoadele precedente: 2019, 2018201720162015, 2012, 2011]

Un an … aparte. Nu neaparat rău, pentru mine. Aparte.

Vestea cea mai bună: (am inceput să) scriu mesajul ăsta in Galați, unde l-am conceput și pe cel de anul trecut. Având în vedere că n-am mai fost acasă de un an, ca suntem teferi toți cei care ne-am întâlnit anul trecut de Crăciun (îmi va lipsi, ce-i drept, „partea a doua” a vizitelor noastre de sărbători, dar n-a fost decizia noastră), cred că e cât de cât OK, nu știu dacă puteam spera la mai mult.

Profesional … un an amestecat. Clar mai bun ca precedenții: am publicat o a doua lucrare (și ea mai buna ca prima) in AAMAS. O mică realizare personală de care sunt mulțumit: sunt, cred, primul roman (co)autor la o lucrare lucrare publicată la ESA. Meritul e in primul rand al coautorilor mei, carora le multumesc pe aceasta cale. Daca adaug la astea si lucrarile de la IPEC, respectiv din Discrete Mathematics and Theoretical Computer Science, chiar mă pot declar mulțumit cu ce am publicat. Un alt lucru care mă mulțumește e că toate lucrările publicate anul acesta sunt accesibile gratuit (și fără să fi plătit sume exorbitante pentru asta).

Ar fi nedrept să nu menționez aici un articol al soției mele: nu ma pricep la chimie, dar știu prin ce a trecut scriindu-l, am ajutat-o cu discuții despre analiza statistică și propagarea erorilor (și, evident, cu incurajări) așa că, intr-o mică măsură e „și al meu” 🙂 Articolul respectiv este, cred, un progres personal pentru ea (a invățat unele lucruri scriindu-l), și mă bucur pentru el chiar mai mult decât pentru ale mele.

Am și idei care nu și-au găsit deocamdată recunoașterea: dintre cele deja publice, măcar ca preprint, vreau să pomenesc două articole scrise cocepute anul asta (le voi modifica, probabil destul de mult într-un viitor nu foarte îndepărtat): cel despre jocuri de centralitate in rețele sociale, respectiv cel despre echilibre Kantiene. Cu ultimul articol intru, în sfârșit, pe un teritoriu pe care am vrut să ajung de multă vreme: scrierea unor articole cu implicații mai mult sau mai puțin „filosofice” ( whatever that means). V-am mai spus, nu mă consider în primul rând matematician, în sensul că nu mă pasionează în primul rând găsirea unei demonstrații. Pentru mine contează în primul rând bucuria găsirii unui rezultat (demonstrația fiind accesoriul care ne permite să avem încredere în validitatea lui, dar nimic mai mult). Și discutarea a ce comunică rezultatul matematic.

A fost anul … videoclip-urilor. Am „participat” (vorba vine, am fost atât de ocupat că participarea mea a fost în cele mai multe cazuri minimală) la cele mai multe conferințe într-un an din toată viața mea: AAMAS, STOC, FOCS, ICALP, CCC, CIE, IWOCA, IPEC, IPCO, AUTOMATA, SYNASC. Mă puteti vedea aici (e nevoie, ce-i drept, de un cont gratuit) prezentand lucrarea la AAMAS. Sau (varianta extinsă, de 45 de minute) mai jos:

Sunt încă nehotărât asupra concluziilor: pe de o parte lumea nouă, virtuală, în care am intrat cu conferințele ne facilitează experiențe la care nu aveam înainte acces. Pe de altă parte, un lucru bun cu conferințele „reale” (pe lângă experiența turistică deloc de neglijat) era faptul că pe perioada lor te „rupeai” de realitatea imediată, lucru care nu prea e posibil virtual.

Dacă experiența conferințelor va suferi probabil (cum remarcă și Moshe Vardi) ajustări de pe urma pandemiei, experiența seminariilor științifice virtuale e una minunată, una ale căror efecte sper să reziste pandemiei. E minunat să poți participa la seminarii în toate colțurile lumii.

Am fost ceva mai activ, anul ăsta, și în afara cadrului strict profesional: Am dat un interviu la Radio România Cultural; am scris un text pentru blogul letstalkaboutbooks (pe care blog vi-l recomand cu căldură); am participat (virtual) la mai multe ediții ale Cafenelei Filosofice. Puteți vedea edițiile respective aici și aici.

A fost un an al videoclip-urilor și din punct de vedere didactic: studenții mei de la diferitele cursuri pe care le-am predat au acces la acest moment la aproape 50 de videclip-uri (pe Youtube, dar nelistate). Nu am avut timp să pun în practică un lucru pe care îmi doream să-l fac (flipped classroom), dar sper că voi putea face lucrul ăsta într-un viitor nu foarte îndepărtat. Chiar dacă experiența virtuală cu predatul a avut și aspecte care n-au fost întru totul mulțumitoare (de exemplu: implicarea studenților), per ansamblu sunt mulțumit (examenele devin mult mai simplu de adminstrat online). Cred că (măcar pentru studiile de licență) acesta este viitorul, și intenționez să continui în această direcție.

De călătorit, din motive … evidente, am făcut-o mai puțin. Totuși chiar în anul ăsta am ajuns în două locuri în care nu fusesem înainte. Primul (chiar înainte de pandemie), în Florența/Pisa, al doilea, cel de mai jos:

(Moieciu). Sper ca anul care urmează să fie mai darnic din punctul ăsta de vedere.

Mulțumesc coautorilor mei din 2020: Cosmin Bonchiș, Claudiu Gatina, Janos Balogh, Diana Diniș, Ioan Todinca, Karthik Chandrasekaran, Elena Grigorescu, Young-San Lin, Shubhang Kulkarni, Minshen Zhuo. Mulțumesc colegilor și prietenilor care mă suportă :). Mulțumesc Oanei și familiei (cu care m-am văzut mult prea puțin în 2020; sper ca 2021 să fie mai bun). În sfârșit, vă mulțumesc vouă, celor care mă citiți pe blogul ăsta. Un an nou bun, cât mai vesel … și să „dinamităm” coronavirusul 🙂 [vezi mai jos]

La Mulți Ani !

De ce nu suntem mai sus în clasamentele universitare

A venit toamna, apar și Au continuat să apară și anul acesta tot soiul de clasamente universitare în care universitățile noastre nu apar, sau apar pe locuri nesatisfăcătoare. Ce e de făcut ?

În primul rând trebuie să spun că problema clasării universităților în clasamente nu mi se pare una importantă: locurile ocupate sunt un simptom al problemelor existente, și nu un obiectiv în sine.

Cu toate astea o să încerc să diagnostichez ce lipsește în sistemul nostru universitar. Simplu vorbind, un lucru: lipsește motivația care să producă concurența pentru pozițiile de doctoranzi, și emulația specifică locurilor în care sunt mulți doctoranzi. Altfel spus, universitățile noastre sunt încă despre licență, superficial despre master, și n-au internalizat încă faptul că universitatea este „despre cercetare și doctorat”.

Se cuvine să îmi nuanțez afirmația de mai sus: ea este în principal valabilă în științele naturii. Sunt domenii în care doctoranzii nu prisosesc. Acolo nu avem resursa umană (și organizarea instituțională) pentru a replica ce se întâmplă în marile universități.

O să îmi argumentez afirmația cu un exemplu: conferințele din informatică. V-am mai povestit cât de competitive pot fi unele din ele, și m-am bucurat să am lucrări la AAMAS în ultimii doi ani, lăudând în același timp succesele altor colegi din România la conferințe de top. Totuși sunt(em) departe de ce se întâmplă prin alte părți: Imperial College anunță se laudă pe pagina lor „Seven papers from Department of Computing accepted at AAMAS 2019” (pentru anunțuri similare care numără lucrări acceptate la conferințe de top vezi anunțurile de la Oxford, Stanford, Columbia, EPFL, Carnegie Mellon).

Deși (lucru extrem de pozitiv) România a fost prezentă recent la multe din conferințele „care contează” (cel puțin în inteligența artificială), de exemplu la AAAI, IJCAI, NeurIPS, AAMAS, suntem, evident, departe de performanțele (cantitative și calitative) ale departamentelor respective.

De ce ? Sunt multe explicații posibile (lipsă de calitate a resursei umane, lipsa culturii de a citi ce e „la zi”, birocrația care ne mănâncă timpul, mai multe ore de predare decât colegii americani, lipsa resurselor financiare pentru participare la conferință, lipsa de ambiție, pur și simplu). Pentru cei puțini dintre noi care au dovedit deja că pot publica în conferințele de mai sus, explicația principală este, cred, una singură: lipsa doctoranzilor buni, care să poată ajuta cu scrierea lucrărilor trimise la aceste conferințe.

Și asta e o problemă sistemică, una care merită atenție. Dacă participarea la conferințele de vârf din informatică teoretică e în cel mai bun caz, din perspectiva plătitorului de taxe/politicianului, ceva ”nice to have”, dar nu ceva vital, inteligența artificială este, teoretic, un domeniu în care toate țările își propun să investească. România nu face excepție. Și totuși e naiv să presupui că vei avea o masă critică de oameni pregătiți, care să ducă înainte (și să conducă) industria bazată pe inteligență artificială fără un loc în care oamenii respectivi să crească. Altfel spus: dacă tot ce ne dorim e să avem programatori care să caute pe stackoverflow (sau pe ce va mai fi existând la momentul respectiv) soluția problemelor lor curente implicând inteligența artificială, să urmeze trendurile mondiale, nu să contribuie la crearea lor, ce se întâmplă azi s-ar putea să fie suficient. Dar dacă ne dorim o industrie puternică, cu valoare adăugată mare, ne trebuie oameni bine pregătiți, care să gândească dincolo de „state of the art”, oameni care să ducă înainte domeniul, nu doar să implementeze idei descoperite de alții.

Cum ne-a arătat pandemia din 2020 (când principala limitare a testării în România a fost absența oamenilor specializați în prelucrarea și analiza testelor PCR) suferim poate cel mai mult în privința resurselor umane competente. Astfel de oameni nu cresc de la sine: într-o lume în care avantajul competitiv se obține din ce în ce mai mult cu idei tehnice specializate, care trec mult dincolo de „simțul comun”, a nu avea astfel de resurse umane te condamnă la auto-marginalizare și (pe termen mai lung) la stagnare.

Și exact la asta conduce subfinanțarea curentă a cercetării (inclusiv cea fundamentală): la lipsa resurselor umane specializate.

Despre granturile Idei, o privire din (semi)interior

N-am concurat anul acesta la granturile Idei – avand in vedere suma totală pentru acest program era clar ca rata de acceptare va fi destul de mică, și nu credeam probabil să mai fiu norocos și a treia oară. Cum eforturile mele se îndreaptă în ultima vreme spre „a publica mai sus” (la nivel calitativ), am preferat să spun pas …

Am fost în schimb „ofițer”. Ceea ce inseamnă că n-am intervenit direct in evaluarea proiectelor ci am observat de pe margine activitatea evaluatorilor, intervenind (limitat) daca era cazul (nu pe fond, nu se putea, ci) asupra unor aspecte procedurale.

Din cate am vazut rezultatele au generat destule nemulțumiri. Asta cu toate că oamenii care compun CNCS sunt de calitate, și s-au făcut eforturi spre a aduce procesul mai aproape de cel de al granturile europene. Prin urmare o să îmi permit să fac niste comentarii de ordin general, fără legătură cu vreun proiect concret pe care l-am „observat”.

  1. Evaluatorii străini. Folosirea evaluatorilor străini a fost una din cerințele celor interesati de granturi. Folosirea unor astfel de evaluatori trebuia să elimine „jocurile de culise”, și să se constituie intr-o garanție a obiectivității procesului.

Din „semi-interiorul” in care am fost nu am observat jocuri de culise. Cel puțin la informatică majoritatea evaluatorilor au fost, intr-adevăr străini. Au existat, într-adevăr, câțiva candidați români care s-au autopropus drept evaluatori, dar marea majoritate a acestora n-a trecut de procesul de selecție.

Și cu toate astea rezultatul nu a fost cel scontat. De vină nu e neapărat calitatea evaluatorilor, cel puțin intr-un sens formal: cei care au trecut de procesul de selecție indeplineau criteriile propuse, aveau suficiente publicații, cu suficiente citari. Erau, cu alte cuvinte oameni „din clasa de mijloc” a cercetării, posibil mediocri dar în niciun caz impostori. Pe de altă parte, mi se pare clar, nu am avut parte de vârfuri printre evaluatori. Lucru perfect explicabil: cine dintre cercetătorii de top din Europa iși „pierde timpul” cu evaluarea unor proiecte de cercetare dintr-o „fundatură științifică” precum România ?

Mărturisesc că nu am o soluție la problema creșterii calității evaluatorilor străini. Poate doar creșterea calității cercetării românești in ansamblu, care sa facă atractivă participarea unor oameni cât mai buni la evaluarea cercetării. Dar obiectivul ăsta e destul de iluzoriu acum. In orice caz, e clar că simpla stipulare a necesității evaluatorilor străini nu rezolvă lucrurile.

2. Nu a existat un „cap limpede”. E o problema inrudită cu cea a folosirii evaluatorilor străini: ca să nu existe „jocuri de culise” nu (știu dacă) există un panel care să ordoneze proiectele pe baza recenziilor. Pur și simplu punctajele date de evaluatori devin punctajele finale ale proiectului, iar ordonarea se face pur mecanic. Lucrul acesta poate părea bun, dar in realitate nu e: ordinea relativă a proiectelor (cea care face diferența) este una dependentă de „norocul” pe care il ai in a prinde un set de evaluatori mai mult sau mai putini înțelegători. Lucru care poate fi problematic: subdomeniile în care au experiență evaluatorii nu coincid neapărat cu ariile în care sunt scrise proiectele românești. De exemplu, la proiectele actuale am avut o abundență de evaluatori din domeniul învățării automate, iar informatica teoretică a fost practic nereprezentată.

Soluția mea ? Ca la conferințele de informatică (și mai bine): să existe un comitet de selecție, schimbat periodic, care ia deciziile pe baza recenziilor, odată ales unul asumat public și responsabil pentru calitatea procesului. Evident, nu e o solutie perfectă (nici nu există una), și e una criticabilă (și care ar fi fost în mod sigur criticată, mai ales daca acest comitet era alcătuit din români). Mie mi se pare însă mai bine o subiectivitate asumată de la început, decat sa lași lucrurile la voia întâmplării.

3. Proiecte de cercetare exploratorie/excelență, recenzare „de tip FP7”. S-ar putea să mă înșel, dar am senzația ca a ști sa scrii proiecte europene s-ar putea sa iți ofere un avantaj competitiv în ochii evaluatorilor străini: am vazut atâtea recenzii care se legau în primul rând de risk mitigation, milestones si deliverables, criticând proiectele din perspectiva asta. Nu e rau sa planifici intrucâtva succesul unui proiect, dar ponderea prea mare a acestui fel de lucruri mi se pare ca aduce o notă ușor nelalocul ei într-un program axat, nu-i asa, pe cercetare exploratorie ?

Plaga scientometriei. Am discutat copios anterior despre rolul nefast al aplicarii mecanice a metodelor scientometrice la evaluarea individuală a cercetătorilor. E un fenomen pe care l-am întălnit semnificativ prin recenziile numărului limitat de proiecte la care am avut ocazia sa fiu ofițer. Fie in sens „pozitiv” (P.I. ul are un C.V. bun, exemplificat de un indice Hirsch mare), fie in cel negativ. E un mod comod de a pasa responsabilitatea unei opinii, și de a mima competența (fără să o ai) în a evalua (ca recenzor) importanța unei anumite teme științifice/proiect. Și e nociv ca recenziile să nu conțină nicio opinie proprie a evaluatorului despre excelența reală a cercetării unui P.I., mărginindu-se doar la afirmații superficiale, ascunzându-se în spatele unor metode „asa-zis obiective”, precum scorul Hirsch.

Cred că evaluatorii ar trebui forțați explicit (prin instrucțiunile de recenzare) să discute aplicat aspecte concrete de excelență (sau lipsa ei) în CV-urile P.I.-lor: publică respectivul în zonele cunoscute de excelență pentru subdomeniul proiectelor ? Este tema cât de cât „la zi” ?

4. Aplicarea prin proxy: O tendință negativă care a fost prezentă și în trecut (și care, din păcate, pare să continue, cel puțin judecând după rezultatele inițiale) este faptul că pentru a câștiga proiecte se aduc pe postul de director de proiect români din afara granițelor sau chiar străini. Să fiu bine înțeles: n-am nimic împotrivă ca cei din afara granițelor să poată aplica la proiecte, cu condiția ca pe perioada proiectului să funcționeze efectiv în fruntea echipei de cercetare, în România. Mă tem însă că lucrul acesta nu s-a întâmplat/nu se întâmplă, și că în spatele unor astfel de proiecte stau actori „locali” care ar/vor conduce de facto proiectul, și care se folosesc de numele cercetătorului din străinătate ca să încerce să obțină în acest fel un avantaj pe care nu l-ar avea dacă ar aplica în nume propriu.

Mi se pare o practică periculoasă, care nu trebuie încurajată: în definitiv, dacă toată lumea ar folosi astfel de tactici competiția de granturi s-ar transforma într-o bătălie de tipul „cine aduce un P.I. din străinătate cu nume cât mai mare”, lucru care, în final, ar dăuna calității cercetării (atâta câtă e) din România.

5. Filosofia finanțării. În fine, problema de fond a finanțării românești prin granturi este aceea că lipsa competițiilor duce la o „baie de sânge” (relativă) în privința competitivității proiectelor. Se poate pune problema dacă nu trebuie schimbată filosofia finanțării competitive prin grant ? Una care să pornească de la nevoile concrete ale fiecărui domeniu (de exemplu cel al informaticienilor de a participa la conferințe, în contrast cu nevoile mai mari de aparatură ale celor din alte domenii), care să caute să acopere (necompetitiv) astfel de goluri ? Mă gândesc, de exemplu, la reformarea și finanțarea mai substanțială a unor astfel de aspecte „de infrastructură”, care să nu te facă atât de dependent de a avea un grant.

Mi se poate contraargumenta că banii nu ajung pentru ce propun: ba ajung, dacă îi distribuim altfel. De exemplu, să nu mai plătim salarii din granturi, cu excepția doctoranzilor și postdoctoranzilor. Să includem plafoane (pe domenii) pentru diversele categorii de cheltuieli. Nu în ultimul rând, în condițiile în care competițiile de granturi nu au o frecvență mulțumitoare, a lega promovarea profesională de obținerea unui grant (cum e acum) mi se pare contraproductiv.

Poate că astfel de măsuri ar scădea atractivitatea granturilor, dar soluția asta are avantajul că va păstra în competiție pe cine vrea cu adevărat să facă cercetare, nu pe cine vrea să o mimeze din alte motive.