Alte poze

Apariția mea în poza de la Turku nu ar fi fost posibilă fără grupul de teorie Marcus-Păun-Calude de la Universitatea din București, cu care am început să fac informatică teoretică.

A venit rândul meu să lucrez cu oameni ceva mai tineri 🙂 În pozele de mai jos e colegul și prietenul Cosmin Bonchiș prezentând (aseară, la conferința AAMAS’2019 de la Montreal) lucrarea noastră comună (pozele sunt de la sesiunea de postere: la AAMAS lucrările au parte de o scurtă prezentare orală, urmată de o sesiune de postere imediat după-aceea).

Inutil să mai spun că posibilitatea de a avea astfel de momente trăind în  România e unul din lucrurile pentru care nu regret deloc întoarcerea din America.

 

 

 

Reclame

Cum trece timpul !

Prin amabilitatea lui Ion Petre (care mi-a făcut o surpriză uriașă) am făcut rost de o poză făcută în Turku, Finlanda, în 1993. Participam la prima mea conferință internațională, prima ediție a conferinței Developments in Language Theory.

A fost o întreagă aventură cu mersul la conferință, pe care poate o să o povestesc vreodată: am mers cu trenul (!) București – Turku și retur, schimbând trenul în Moscova. Câte trei zile pe fiecare sens.

In poză îi veți recunoaște pe regretatul Alexandru Mateescu, Cris Calude, Virgil Căzănescu, Arto Salomaa (dintre personajele feminine din poză o recunosc 100% doar pe doamna Mateescu, cred că celelalte sunt Andreea Calude și doamna Salomaa).

N-am mai ajuns de atunci la Turku, aș merge doar ca să reîntâlnesc un loc legat de începuturile mele științifice. Din nou, mulțumesc Ion pentru o amintire frumoasă !

 

 

 

 

 

Scurt mesaj politic

Alegător, caut partid căruia să-i dau votul. Carisma nu e necesară. Nu am așteptări nerealiste de natură profesională sau morală de la cei care îmi cer votul: nicăieri în lume politica nu e o meritocrație (și nici un joc de domnișoare).

Ce aștept în schimb: centrism, moderație, civilitate, pragmatism în doze rezonabile, lipsa atitudinilor populiste (mai ales urmărind câștig electoral).

 

Practici și politici științifice versus „știința științei”

Trăim, se pare, într-o epocă de abordare a politicilor științei cu procedee care amintesc mai curând de planificarea  economică de tip capitalist: judecăți pe care le rezervam înainte spiritului se doresc a fi înlocuite de măsurători, norme, algoritmi.

Sunt câteva lucruri frapante la eforturile acestea:

• naivitatea (folosirii) lor: orice politică de acest tip, care se concentrează pe factori cantitativi, (poate) introduce inițiative perverse în sistem, motivând actorii din domeniu să își modifice comportamentul.  Nu neapărat în direcția intenționată, cea a unei schimbări de substanță, ci în cea a căutării de breșe în sistem. Cu toții cunoaștem exemple „din ograda noastră”, românească: proliferarea revistelor românești cotate ISI (ca răspuns la cerința de a publica ISI), „pescuitul” de reviste (ca răspuns la cerința de a publica în forumuri de vârf). Asta ca să nu mă refer la comportamentele clar neetice: plagiat, citări în suveică, etc.
• lipsa de pragmatism și arbitrarul în definirea măsurilor: de cele mai multe ori pragurile cantitative stabilite sunt alese arbitrar, nefiind bazate pe studii experimentale ale practicilor științifice curente în zona mainstream a științei. La informatică împărțim punctajul pe care îl primim pentru un articol la numărul de autori minus 2 (1, dacă acest număr este cel mult trei). De ce minus doi ? Răspunsul e că a fost o negociere în comunitate, nu că am ști ceva despre distribuția numărului de autori al unei lucrări de informatică, distribuție care probabil variază de la subramură la subramură a informaticii !
• lipsa de nuanță: în numele simplității de aplicare ignorăm complexitatea unui domeniu științific, de multe ori penalizând lucruri care ar trebui de fapt încurajate și invers. Am tot dat exemple: respingerea folosirii conferințelor în evaluarea informaticii, fetișizarea unor baze de date (ISI) care (în cazul informaticii) au probleme clare de acoperire a domeniului, de clusterizare a revistelor, de includere a forumurilor noi, etc.

Din fericire, disponibilitatea datelor produce în ultima vreme o aplecare reflexivă a științei asupra ei înșiși, caracterizată prin sloganul (cumva prea trendy după gustul meu) science of science: ca să putem optimiza un domeniu avem mai întâi nevoie să-l înțelegem pornind de la evidența disponibilă experimental. 

Vreau să vă propun în cele ce urmează un videoclip care ilustrează foarte bine acest tip de activitate. Pe autorul prezentării, Aaron Clauset, îl cunosc destul de bine, el fiind (în perioada în care lucram în New Mexico) doctorand al prietenului și coautorului meu Cris Moore.

De ce mi-a plăcut prezentarea lui Aaron ? Ea ilustrează în mod foarte convingător, după mine, naivitatea credințelor populare, cel puțin cele legate de un aspect foarte bine măsurabil în evoluția carierei științifice a unui cercetător, numărul de lucrări publicate de-a lungul timpului. Simțul comun pare să ne indice faptul că activitatea științifică a unei persoane cunoaște un crescendo în perioada inițială spre un maxim al carierei, maxim urmat de un declin mai lent sau mai rapid, pe măsura avansării în vârstă. Aaron arată că, de fapt, o proporție destul de semnificativă de cercetători (cel puțin cei din informatică, afiliați universităților americane) nu respectă acest pattern, și că situația este mult mai complexă/puțin predictibilă.

Dacă tot insistăm pe folosirea măsurilor cantitative cred că asta e calea de urmat: să înțelegem înainte de a norma, să măsurăm înainte de a tăia. Enjoy !

Despre practicile conferințelor din informatica teoretică

Am avut în perioada recentă parte de o mică bucurie: o lucrare pe care am trimis-o a fost acceptată la conferința AAMAS 2019. Deși lucrarea va apărea într-un forum destul de selectiv (189 lucrări au fost acceptate ca „full-paper” din 781 recenzate), unul cu audiență destul de mare (AAMAS e o conferință cu ranking A*), ea nu e nici pe departe din cele mai bune lucrări pe care le-am produs de-a lungul carierei; mai curând a fost un exercițiu util, care a urmărit să dovedească prietenilor/coautorilor mei cum poți avea succes când  „joci după reguli”, studiind ceva care se leagă cu ce îi interesează pe alții, mai curând decât să inventezi tu o problemă. Despre lucrare, însă, ca și despre conformismul în știință voi scrie poate cu altă ocazie.

Despre ce vreau să vorbesc atunci ? Despre câteva practici comune conferințelor din Inteligență Artificială, și care nu sunt comune în  conferințele de teorie. Mai concret:

1. AAMAS (ca și IJCAI, N(eur)IPS, AAAI, etc) au proces de recenzare double-blind. La teorie lucrul ăsta nu se întâmplă. Am înțeles că LICS s-ar putea să experimenteze cu modelul ăsta la ediția următoare, dar e un exemplu singular. Din păcate știința are o componentă socială importantă (lucru nedrept, dacă ești oarecum asocial), dominația universităților „cu nume” și efectele „de rețea” asociate sunt validate empiric, etc. Dacă știința e impersonală, atunci numele autorului n-ar trebuie să devină relevant decât din momentul publicării lucrării.  Dacă sunt câteva schimbări pe care le-aș impune conferințelor (și jurnalelor !) noastre, aceasta ar fi una din ele.

2. Conferințele din teorie (cele bune) tind să fie ceva mai parohiale: dacă, de exemplu, AAMAS e cu adevărat o conferință globală, călătorind în ultimii ani la Paris, (2014), Istanbul, (2015), Singapore (2016), São Paulo (2017) Stockholm, (2018), Montreal (anul acesta), Auckland (la anul), STOC/FOCS/SODA sunt aproape exclusiv în Statele Unite/Canada, MFCS/FCT sunt conferințe europene (ca și ICALP, deși aceasta arată tendințe de „globalizare”). Da, e bine să existe și conferințe asumat regionale/continentale, cel puțin presupunând că modelul dobândirii prestigiului epistemic prin publicarea în conferințe competitive e unul optim, lucru deloc evident în zilele noastre. In orice caz, însă,  nu cred că e sănătos ca forumurile de vârf ale unei subdiscipline să fie arondate unei singure comunități geografice/naționale.

3. Ca un corolar al punctului 2, comitetele de program ale conferințelor noastre „de vârf” (mai ales cele americane) au, după mine, o insuficientă diversitate de-a lungul timpului. Nu e vorba de persoane, acestea se mai schimbă, ci de instituțiile de unde provin aceștia. E greu de imaginat un PC la STOC fără oameni de la Berkeley, MIT, CMU, ETH. Cum (spre deosebire de conferințele de AI) comitetele noastre de program sunt ceva mai mici, lucrul ăsta afectează, cred, „direcțiile” pe care se dezvoltă comunitatea în sensul celor evidențiate în articolul lui Aaron Clauset deja citat mai sus.

4. Nu în ultimul rând, practici simple, precum existența unui proces de rebuttal (răspuns la recenziile lucrării), nu e încetățenită la noi: nimic mai enervant decât un comentariu „nedrept” (formulat uneori și în termeni lipsiți de civilitate) la care nu poți răspunde. Un lucru atât de simplu, pe care ICALP/STOC nu par să-l aibă în vedere.

De multe ori suntem tentați să credem că starea curentă a lucrurilor e una quasi-optimă. Nu e deloc așa, lumea nu stă pe loc, și trebuie să acceptăm că și practicile noastre pot să evolueze odată cu ea (și trebuie, dacă e cazul).

 

 

 

De ce să finanțăm cercetarea românească ?

Simplu: Pentru că România se poate dezvolta doar prețuindu-și (la adevărata valoare) oamenii deștepți, creându-le condiții ca să  adune în jurul lor alți oameni (și mai) deștepți.

Întâmplarea a făcut să mă uit zilele astea pe „Annals of Mathematics” – Nature”-ul matematicilor pure. Am răsfoit (virtual) numerele din 2013 până azi (ultimul număr e de anul acesta).

Ce m-a șocat ? Abundența numelor românești. 

Vlad Vicol. Simion Filip (român moldovean, două articole). Eleny-Nicoleta Ionel. Ana Caraiani. Gabriel Dospinescu. Ciprian Demeter (două articole). Alexandru D. Ionescu. Gavril Farkas. Florian Pop. Oana Ivanovici. Mihai Mariș. Adrian Vasiu. Adrian Ioana. Sorin Popa. Alexandru Dimca. Ștefan Papadima. Sunt numele pe care le-am identificat în articole publicate din 2013 incoace. Pe trei dintre autorii de mai sus îi cunosc din perioada olimpiadelor și loturilor de matematică.

Ca să realizați cât de șocantă (ca dimensiuni) e lista de mai sus: în toată această perioadă în Annals of Mathematics s-au publicat doar 253 de articole ! Dacă am numărat bine, rezultă că aproximativ 6% din articolele publicate recent în această revistă de top au avut un (co)autor român. Inchipuiți-vă cum ar arăta Nature (FOCS/STOC, Econometrica, whatever) dacă am avea influența asta și în alte domenii ale științei !

Procentul citat nu se referă și la cercetători cu afiliere în România: După cum vă închipuiți probabil, majoritatea celor listați mai sus au afilieri în străinătate, în principal S.U.A. și Franța. De fapt cred că din cei de mai sus azi nu mai e nimeni pe listă  în România (Ștefan Papadima, fost la IMAR, a decedat).

Nu am o poziție naiv-naționalistă: evident că oamenii respectivi s-au realizat profesional în locurile în care lucrează – simplul fapt că sunt români nu e în sine relevant. Și totuși, consistenta listă de nume de mai sus (care ne clasează, cred, în primele cinci țări la nivel mondial după criteriul pe care l-am enunțat) spune, cred,  ceva despre un lucru pe care nu îl facem (suficient de) bine:

• avem un potențial mare
• pe care nu-l capitalizăm în niciun fel

Cred că lucrurile se vor schimba în bine în România doar atunci când vom învăța că – vorba unui vechi slogan politic, oamenii contează. Cred că plătim mai mult, ca societate, nefăcând niciun efort să ne valorificăm capitalul uman.

 

Promisiuni

Anul acesta sunt alegeri … nu, nu mă refer la cele politice, ci la cele universitare.

Domnul Marian Preda pare să schițeze pe site-ul propriu, actualizat la începutul anului, nucleul unui „program de guvernare” pentru funcția de rector al UNIBUC.

Nu ar fi, pentru mine, o veste neașteptată: am citit pe Internet zvonuri care îl dădeau pe dl. Preda drept candidat.

Nu pot spune că dl. Preda mi-e cne știe ce simpatic; pe de altă parte nu-l cunosc personal și (ca universitar din afara Unibuc), nu cred că am datele să mă pronunț în cunoștințâ de cauză despre calitățile și realizările care l-ar recomanda (sau nu) pentru acest post.

Ce pot spune cu certitudine e că „programul” schițat de dl. Preda are foarte multe lucruri corecte, cu care rezonez – în primul rând în privința condițiilor de lucru din Unibuc, și a lucrurilor care trebuie făaute pentru a le îmbunătăți: Dacă mi-ați citit blogul v-ați dat seama cu siguranță că susțin teoria potrivit căreia singura metodă pentru a cere implicare din partea corpului universitar e să le oferi mai intâi condiții care să-i facă să se simtă  parte  a unei comunități/instituții, și nu simpli salariați.

Din păcate (și o spun cu pârere de rău – pe dl. Dumitru chiar îl apreciez) mi se pare că din punctul de vedere al infrastructurii Unibuc nu a progresat pe cât era posibil/necesar în ultimii ani.  Condițiile de lucru mi se  par mai bune la Universitatea Babeș-Bolyai, chiar și la Universitatea de Vest s-au făcut mai multe progrese. Perspectiva mea, superficială fără îndoială, e că la București se face „prea multă politică” și prea puțină administrație. De asta promisiuni pe tema îmbunătățirii condițiilor de lucru sunt de semnalat/salutat – chiar dacă deocamdată ele pot fi văzute drept unele  „de campanie”. Motiv pentru care am scris aceste rânduri …

Nu pot decât să sper că subiectele astea vor fi în atenția tuturor candidaților la funcția de rector, și că cel ales va putea să schimbe lucrurile în bine.