De masă sau de elită ?

Colegul Liviu Ornea are un nou articol in „Observator Cultural” despre starea invățământului la noi, articol in care face unele observații juste. Intre alte lucruri interesante din, articol, ambiguitatea rolului universității – este ea una „de masă” sau „de elită” ? – mi se pare cea mai importantă idee a articolului, una care nu a fost discutată indeajuns la noi.

Realitatea e că sistemul nostru universitar este incoerent – corcind elemente ale  modelului anterior, cel comunist, de educație cu diferite  măsuri luate după 1990, totul fără neapărat o logică definită, in favoarea cercetării sau predării, a excelenței sau a caracterului de masă. Efectul acestui amestec e faptul că vrem/suntem obligați să facem in același timp și educație de masă și cercetare, și de multe ori nu le facem bine pe niciuna din cele două.

Astfel, conform legii invățământului, angajarea pe post este condiționată, ca și sub comunism – de un post didactic. Posturile didactice sunt suverane – „avansarea” e determinată de existența unui post didactic cu rang superior in statul de funcții.

Cum nu există promovare in sistemul universitar românesc de multe ori, in practică, candidatul care se dorește să fie „avansat prin concurs” pe o funcție superioară va trebui să țină temporar două norme – una fiind cea existentă, cealaltă cea a postului superior, pentru a avea, nu-i așa, „experiență” in postul pe care candidează.

Trebuie să recunoașteți că e un model/o cutumă care nu are nimic in comun cu lumea civilizată – dar asta e o simplă consecință a arhitecturii sistemului. Și nu mă refer in primul rând la  lipsa de substanță a concursului –  așa ceva (un concurs de promovare post-tenure) nu există in America; nici nu e de mirare faptul că concursurile nu sunt serioase la noi, când rolul lor e să legalizeze o banală avansare  Mă refer la legea invățământului, care nu a schimbat (in această privință) modelul comunist.

Pe de altă parte „logica” (financiară) a sistemului e una care defavorizează invățământul de elită in defavoarea „masei”. E deja un truism observația că, atunci când finanțarea se face pe student, sistemul va evolua spre masificare.

Finanțarea e, e adevărat, mai mare la ciclurile superioare, incluzând doctoratul. Numai că ea nu reușsște să aducă doctoranzi in domeniile in care se face cercetare serioasă – conform raportului ARACIS despre starea doctoratului, din cei 19143 (!) doctoranzi inmatriculați la nivel național in anul școlar 2016-2017, din care 4774 in anul intâi, in științele naturii, matematică și statistică erau 8.1% (in Franța 33.5%, in Germania 25.2%) iar in Tehnologia Informației și comunicații 1.9% (in Franța 4.2%, in Germania3.6%). Avem in schimb un procent semnificativ mai mare de doctoranzi decât cele două motoare europene in inginerie, prelucrare și construcții și in … sănătate și asistență socială (mă intreb cum, in condițiile in care in zona asta cheltuielile materiale cu cercetarea sunt cele mai mari).

Explicația pentru neatractivitatea unei cariere STEM e simplă: salariile  (și perspectivele) doctoranzilor din zona STEM sunt, de multe ori, rizibile: dacă universitatea nu reușește să le completeze semnificativ, un doctorand in I.T. poate avea o bursă de aproximativ 200 de euro pe lună. Cine știe cât sunt salariile la noi in zona I.T. înțelege ușor de ce procentul (și calitatea) doctoranzilor in această zonă este atât de coborât(ă).

S-ar putea răspunde că, așa cum se intâmplă și in afară, putem completa salariul doctoranzilor din proiecte de cercetare…. care proiecte, și cum ? Când există, astfel de proiecte de cercetare incep „când vor ele” (când termină UEFISCDI evaluarea) și continuă practica nefastă a schimbării regulilor (financiare) ale jocului in timpul jocului (vezi creditele de angajament de anul acesta), făcând orice planificare imposibilă.

Oricum, departamentele STEM altele decăt informatica, de exemplu cele de fizică/matematică, uneori  (cum e la UVT) chiar și chimia, sunt in bună parte „in moarte clinică”, cu găuri in buget care nu le permit să se gândească la o dezvoltare instituțională. Informatica e victima propriului succes: acoperim (financiar) găurile produse de colegii de facultate (de la matematică) cu prețul creșterii numărului de studenți (pe care piața”il cere”), a numărului de ore pe care (că vrem sau nu) le luăm la plata cu ora, a reducerii timpului nostru de cercetare, și a frustrării noastre latente față de colegii de la matematică (pe care „ii ducem in spate”).

Din câte știu, situația e similară in celelalte departamente de informatică din țară. Ni se poate pune intrebarea: de ce nu creștem numeric ? De ce nu implicăm in predare oameni tineri/din industrie ? De fapt o facem (și cam toate departamentele de informatică o fac), mai curând „la marginea legii” (in privința celei de-a doua intrebări) decât in litera ei.

Răspunsul mai serios e simplu: arhitectura sistemului nostru  e de vină. De data asta e vorba (pe lângă lipsa de atractivite a carierei didactice) de modul in care se face selecția și avansarea in sistem. Una bazată pe cercetare. Măsură in teorie bună, dar care barează drumul spre poziții mai importante in componenta de masă a invățământului pentru oamenii cu experiență industrială – pentru care „cercetarea” (in sensul nostru formal – publicații, puncte, etc.)  nu a fost/este neapărat o prioritate. Deși oamenii respectivi ar fi foarte potriviți pentru partea „de masă” a educației in informatică, asigurând mult-visata „legătură cu practica” !

Ca să punem capac intregii povești – masterele sunt (cel puțin in informatică) o glumă. Ele au fost introduse „ca să ne aliniem la Bologna” și nu cu o logică internă bine-definită, nefiind  in momentul acesta nici de cercetare, nici profesionale (e adevărat, din câte știu in zona asta se preconizează o reformă). Majoritatea masteranzilor noștri lucrează  – cursurile de master au loc (cel puțin la noi la UVT) seara. Cât de eficiente pot fi cursurile după orele de program … nici nu vreau să mă gândesc. Pe de altă parte puținii studenți interesați de cercetare/doctorat sunt cumva dezavantajați de nivelul mediu al colegilor lor, care schimbă stilul de predare dintr-unul „pentru elită” intr-unul „de masă”, adaptat oamenilor pe care ii ai in fațâ.

*

De unde brambureala asta instituțională, care sporește confuzia intre masă și elită ? Răspunsul e, cred, unul singur: din obsesia românească de a suprareglementa totul.  Din credința românească că legile sunt cele care contează și nu in primul rând calitatea/interesele oamenilor din sistem. Cu alte cuvinte, accentul pus pe componenta birocratic/punitivă a sistemului, și nu pe cea care stimulează participarea și creativitatea oamenilor.

Tot făcând așa am creat un sistem pe care nimeni nu-l simte ca fiind „al său”, și toată lumea caută să-l fenteze. Și ajungem să ne certăm la nesfârșit pe legi și reguli, pe care le schimbă fiecare ministru după interese- fără să ne intrebăm, de exeplu, de ce naibii am vrea să creăm un sistem greoi, birocratic și osificat intr-o lume din ce in ce mai dinamică, in care suplețea și adaptabilitatea devin cerințe fundamentale.

De ce trebuie norma didactică statuată prin lege la noi – dar nu și in S.U.A. –  și nu lăsată in seama departamentului/universității.  De ce inventăm formule și sisteme de reguli foarte complicate (puncte și reguli de impărțire la numărul de autori, etc), limitări care nu iși au sensul in lumea in care trăim– pentru a preda programare la nivel de masă nu ai nevoie de doctorat și activitate științifică, dovadă Khan academy și toate celelalte surse de educație disponibile pe internet, pe care studenții noștri oricum le vor utiliza pentru a completa puținul timp pe care il putem aloca (instituțional) fiecăruia din ei.

*

Ca să inchei. Deși de multe ori – ca oameni interesați in cercetare – tindem să vedem doar exemplele „de top” din afară (universitățile de tip Ivy League, etc), realitatea e că și  o componentă de masă și una de elită iși au locul in ziua de azi in invățămăntul universitar. Invățământul din S.U.A. nu se sprijină doar pe M.I.T./Princeton/Stanford/Harvard/etc. ci pe miile de „community colleges” la care o carieră bazată pe predare e o opțiune perfect onorabilă (și un debușeu potrivit)  pentru  cei cu mai puțin succes in cercetare.

Trebuie create mecanisme de finanțare care să ofere alternative/un viitor și universităților mici (care să aspire să devină „fabrici de masă”) și celor mari (care trebuie să pună accent pe  selectivitate, și calitate), și nu să le pună in competiție. Abia tipul ăsta de mecanisme este lucrul care trebuia formalizat, cum trebuie, prin lege. Restul detaliilor instituționale pot fi reglate „la nivel macro”, prin evaluări serioase (de substanță, nu bazate strict pe indicatori).

Și prin incurajarea participării oamenilor din sistem la luarea deciziei intr-un sistem, nu-i așa ?, croit pentru binele lor ….

Anunțuri
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Că tot vorbeam de birocrație

… completând al nuștiucâtâlea formular cu activitatea mea științifică, tocmai citesc următoarele:

„Mai mulţi parlamentari USR au iniţiat un proiect de lege prin care propun înfiinţarea unui depozit electronic care să cuprindă tezele de doctorat, disertaţiile, lucrările de licenţă, articolele, analizele şi rapoartele cu caracter ştiinţific, motivând că, astfel, plagiatul ar putea fi prevenit.

[…]

Tezele de doctorat, dizertaţiile, lucrările de licenţă, articolele, analizele şi rapoartele cu caracter ştiinţific realizate cu sprijinul parţial sau integral al statului vot trebui obligatoriu transmise şi depozitate în format electronic.

[….]

Nerespectarea obligaţiei de transmitere şi depozitare a lucrărilor şi documentelor în termen de 30 de zile, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă contravenţională, potrivit prevederilor actului normativ.

Astfel, amenda contravenţională va fi în cuantum de 300 de lei pentru persoanele fizice şi 500 de lei pentru persoanele juridice, urmând ca obligaţia de transmitere şi depozitare să fie adusă la îndeplinire de către contravenient în termen de trei luni. Dacă obligaţia nu a fost respectată în termen de trei luni, se va aplica amenda contravenţională în cuantum de 3000 de lei pentru persoanele fizice şi 5000 de lei pentru persoanele juridice, fiind instituit un nou termen de trei luni pentru obligaţia de transmitere şi depozitare.”

O, da ! Ce minunat ! Mai ales că e o măsură care vine de la „ai noștri”. In loc să rezolvăm, cum e și cazul, cazurile de plagiat, in mod individual/instituțional preferăm să luăm măsuri coercitive care ii pedepsesc pe cei corecți, reducându-le (a câta oară) din timpul dedicat … scrierii lucrărilor ! Totul gândit pompieristic,  ca să „dea bine”, dar fără legătură cu practica in domeniu (oare cum pot depozita intr-o bază de date lucrâri – publicate –  la care copyright-ul imi interzice o astfel de acțiune ?)

Ca unul care iși face publice lucrările pe arXiv de multe ori chiar inaintea apariției lor in reviste mă gândesc serios, dacă genul ăsta de măsuri se implementează

1. Să nu mai aplic in veci pentru granturi, mulțumindu-mă să public „pe cont propriu”, doar pentru mine, nu pentru alții (universitate, țară, etc.)

Egoist vorbind, prea motive nu mai am ca să mă mai chinui: indeplinesc toate criteriile naționale. Fac muncă teoretică, n-am nevoie de niște resurse extraordinare, am un grup mic de oameni cu care colaborez. Mi-ar lipsi, ce-i drept, călătoriile la conferințe dar e un preț mic de plătit pentru a nu coopera cu un sistem care te tratează de plano drept infractor.

„Operația a reușit, pacientul a murit” … Sunt sigur că soluția de mai sus, adoptată de o parte semnificativâ a ce e incă bun in sistem, ii va satisface pe cei ce aspiră la clasări de top in ranking-uri internaționale, etc.

2. Să refuz, de facto, să mai conduc lucrări de licențe/masterat/doctorat. Nu direct, ci impunând teme atât de dure incât să nu mai fie chiar nimeni  dispus să mă accepte drept coordonator (oricum numărul amatorilor e, in ziua de azi, unul foarte mic).

3. Să inund săptămânal baza respectivă de date cu „articole” constând din poze de-ale mele in costum de baie :-), sau realizate cu scigen.

P.S. Acum serios: dacă tu, „reformist” (și nu mă refer aici neapărat/doar la USR) te comporți ca și cum oamenii din sistem îți sunt niște inamici, de ce te miri că in politică de 28 de ani conduce PSD-ul, iar la cercetare ajung oameni precum doamna Andronescu  ?

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

O modestă propunere administrativă

Pentru orice autoritate de stat (minister, comisie CNATDCU, universități) care solicită autoevaluări pe baza unor criterii cantitative (gen punctaje pentru activitatea științifică pentru concursuri, abilitare, etc, după niște reguli care se schimbă după cum bate vântul politic, și alte asemenea): când cereți calcularea unor punctaje, să fie obligatoriu să precalculați voi punctajul (sau să puneți la dispoziție mijloace electronice pentru precalcularea sa), dând posibilitatea candidatului să aducă completări/modificări.

Nu de alta, dar orice decizie e reformistă doar in măsura in care nu sporește birocrația.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Eppur si muove … (cercetarea in informatică: progres și realități)

Weekendul acesta am fost in București – la concursul ACM ICPC. Am aflat (cu o intârziere de peste o lună) o veste bună pe care mă grăbesc să v-o impărtășesc, in cazul in care v-au scăpat relatările de presă.

Pe scurt: ați citit in paginile acestea (nu o singurâ datâ) opinia că (cel puțin comparativ), cercetarea românească in informatică e intr-un progres evident. Incă fragil, și bazat in mare parte pe o mână de „repatriați”, progresul era, totuși, vizibil, manifestat prin prezența unor lucrări cu adresa .ro in volumele unor conferințe prestigioase, locuri in care acest lucru era inimaginabil acum, să zicem, 15 ani.

Tendința descrisă mai sus nu dă semne de oprire. Un alt semn al progresului e un grant ERC câștigat in premieră, mi se pare, in științele din România – mai fuseseră câștigate,  cred, trei granturi ERC in zona umanioarelor – de Costin Raiciu de la Universitatea Politehnică București.

Pe Costin nu-l cunosc incă personal (nu lucrăm in aceeași direcție – și nici n-a putut onora invitația pe care i-o trimisesem la conferința „Diaspora …” de anul trecut). Cu cercetarea lui v-ați intălnit insă in paginile acestui blog acum mai bine de … cinci ani. Ii adresez pe această cale felicitări publice,  atât pentru grant cât și pentru premiul pentru cea mai bună lucrare obținut la SIGCOMM 2017. Realizările sale  ne lansează, implicit, o „provocare” nouă, celor care lucrăm in acest domeniu 🙂

Pe de altă parte, dat fiind acest progres și rolul pe care informatica il are deja in economia românească o intrebare legitimă se impune – n-ar trebui cercetarea in informatică să fie o prioritate strategică pentru România ?

Cum am mai spus, informatica se confruntă cu probleme specifice – spre deosebire de dinamica din fizica sau chimia românească, noi nu ne confruntăm cu o criză de studenți – dimpotrivă: povestea pe care o aud din toate centrele universiare este aceeași: avem prea puține cadre didactice pentru numărul (mare) de studenți pe care il avem, și lucrul ăsta pune, indirect, presiune pe cercetare.

Nu e rezonabil să cerem, in momentul acesta universităților noasre o limitare a acestui număr – pe de o parte piața cere programatori: cel puțin in Timișoara companiile locale solicită mai mulți absolvenți decât pot produce cele două universități locale.  Pe de altă parte finanțarea cercetării românești nu oferă increderea in sustenabilitatea unor modele alternative de finanțare, cel puțin in ziua de azi. Pe de altă parte trebuie s-o spunem, la UVT informatica susține financiar alte departamente (matematica) aflate in criză de studenți și, in consecință, pe „minus” financiar. Situația e, cred, similară in celelalte universități din țară.

Problema e că extinderea numărului de studenți nu e sustenabilă in condițiile actuale de personal: felul in care e concepută grila de salarizare (care nu ia in calcul, la noi, noțiuni utilizate in S.U.A. precum prevailing market wages) face ca să pierdem oamenii talentați in două direcții: atât in străinătate cât și pe piața locală.

Pe de altă parte chiar reglementări introduse cu intenții bune sunt frâne in condițiile actuale: nu văd de ce ai avea nevoie de doctorat pentru a preda (in condiții de educație de masă) C++ sau Java. Cel puțin in informatică circulația oamenilor intre academia și industrie ar trebui incurajată. Lucrul acesta nu e problematic intr-un sistem pragmatic și care pune valoarea resursei umane pe promul plan precum cel american. La noi modelul mental de reformă a sistemului universitar,  concentrat pe reglementări/legi/birocrație ca – iluzoriu – motor de schimbare conduce (se putea altfel ?) la un sistem rigid, neatractiv pentru studenții noștri la care alternativele la pozițiile academice se numesc Palantir, Facebook sau Google …

In mod paradoxal nici granturile nu incurajează cercetarea  „serioasă” in informatică. E adevărat, noi avem debușeul granturilor „aplicative”.  E greu insă să depui un grant prea „conceptual” la o astfel de competiție. Iar la principalele granturi teoretice, cele de tip IDEI PCE, situația informaticii este una ingrată:  comasarea (administrativă) a informaticii cu matematica (cu care temele „aplicate” din informatică au prea puține in comun) precum și particularități specifice ale domeniului precum „duritatea” relativă a recenziilor in informatică, in comparație cu alte domenii ale științei bazate pe publicatul in reviste, duritate discutată și recunoscută pe plan internațional au condus, de exemplu, la situația ca doar 5 dintre cele 20 de granturi IDEI recente pe matematică-informatică să fie acordate informaticii. Nu e un caz izolat: știu că e in lucru un text-petiție in consorțiul Universitaria care documentează  statistic  acest fenomen de-a lungul mai multor competiții. Nici nu e un reproș adresat colegilor matematicieni – nu e vina lor ci o problemă de arhitectură a sistemului, una la fel de importantă ca forma legii invățământului , plagiatele sau criteriile de promovare academică, dar care nu s-a bucurat de atenție și a fost  lăsată in grija unui organism executiv cum este UEFISCDI.

Vreau să inchei pe o notă optimistă – progresul in informatică, firav cum este, e un semn bun, o veste bună pe care pariez că mulți dintre voi cei care mă citiți – atenți mai curând la ultimele tribulații ale ministrului Pop sau la ultimul scandal de plagiat – nu l-ați conștientizat. Știu, mulți colegi trăiesc frustrări față de ce se intâmplă in cercetarea românească. Un exemplu e ce scriu cățiva colegi din Ad-Astra (pe care ii salut cu acest prilej) pe blogul lor comun, mic-mic-anc. Tudor Oprea, in particular, afirmă faptul că nu are cum să ia in considerare repatrierea.

Cu toată prietenia și considerația pentru Tudor (și ceilalți colegi) nu cred că mesajul acesta este cel corect, cel puțin nu in domeniul informaticii.

Știu ce simt/gândesc (doar am stat și eu in Statele Unite 13 ani). Progresul de care v-am vorbit se datorează insă, in mare parte, celor câțiva colegi care au trecut peste neliniștile legitime legate de reintoarcere,  au ignorat (măcar in parte) lucrurile pe care sistemul politic nu le face pentru cercetare (și pentru ei) și s-au intors să facă ce știu mai bine –  in România. Recentul șir de lucrări in conferințe de vârf, recentul grant ERC dovedesc că sistemul se mișcăși a face cercetare de calitate incepe să devină posibil acasă. 

Restul este, cred, doar o problemă de curaj și priorități individuale. De a iți alege cu grijă mediul in care te vei reintoarce. Și de a iți aduce propria contribuție la a face aerul cercetării de acasă respirabil.

 

 

Publicat în Uncategorized | 7 comentarii

Felicitări

Știam de vreo săptămână, dar am așteptat să apară anunțul oficial …

Felicitări se cuvin oaspetelui meu curent la UVT, Alex Popa (de la Unibuc) și lui Guillaume Ducoffe (francez, care e in momentul de față angajat la … ICI București – da, se poate !) pentru lucrarea acceptată la SODA. Dacă nu mă inșel, este, cred, prima lucrare cu afiliere românească acceptată la această conferință, pentru cine nu știe, probabil cea mai bună conferință internațională in domeniul algoritmilor.

Spuneam mai demult că asistăm la un progres evident in domeniul cercetării in informatică – locuri importante (precum SODA) unde nu vedeam „picior de autor din România” acum 10-15 ani incep să accepte lucrări concepute (cel puțin in parte) in .ro. Mai e mult până când lucrul ăsta va deveni unul obișnuit –  pas mult mai greu de făcut in condițiile actuale de finanțare, insă lista forumurilor (jurnale/conferințe) de calitate „interzise” autorilor cu afiliere .ro se ingustează pe zi ce trece (la lista conferintelor menționate anterior mai pot adăuga, pe lângă SODA, și o altă „redută care a căzut” recent pentru autorii români – AAMAS)

Cum-necum, cercetarea noastră in informatică incepe să producă și „vârfuri”. Se cuvine să recunoaștem progresul – și să-l salutăm.

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Despre nostalgie in informatica teoretică

Dacă aș fonda o revistă științifică, una care să reprezinte in parte ce simt, ar purta probabil titlul Journal of Nostalgic Theoretical Computer Science.

Nu, nu am imbătrânit 🙂 Și nici nu m-am plictisit de citit lucrări: progresele in domeniul meu sunt destule și, eclectic cum sunt, n-am deloc, dar deloc, timp să citesc tot ce-aș vrea … Și cu toate astea m-aș intoarce cu mare bucurie la unele din subiectele care mi-au umplut multe din clipele trecute.

Să explic de ce: cercetarea matematică „pură” are (cel puțin din afară) un metabolism diferit de cel al altor discipline științifice. Dificultatea tehnică și gradul mare de abstracțiune al majorității  problemelor abordate conduce la o mare fragmentare a domeniului, și, in final,  la o „durată de injumătățire” a rezultatelor științifice mult superioară altor discipline. Singurătatea matematicianului nu e o expresie norocos inventată de Solomon Marcus ci, de multe ori, o realitate: realmente sunt subiecte in care numărul cunoscătorilor adevărați nu depășește câteva duzini. Iar durata de viață a unei probleme se poate măsura (cum e cazul Ipotezei lui Riemann) in sute de ani.

Incomunicabilitatea (intre matematicieni cu arii foarte diferite) am experimentat-o pe propria piele la Sesiunea A.M.S. de la Alba Iulia din 2011: făcut curios de faptul că nu ințelegeam mai nimic din prezentările invitate ale unor matematicieni celebri, mi-am intrebat un confrate, matematician la Institutul de Matematică (in altă arie decăt vorbitorul) dacă ințelege ceva din prezentarea la care tocmai asista. Răspunsul confratelui matematician profesionist a fost: nu, dincolo de slide-ul 3-4.

Am vorbit până acum de matematica pură … informatica teoretică, copil din flori al matematicii și al ingineriei, are (se putea altfel ?) o dinamică proprie. Deși diferența față de matematică pură se reduce in continuu (pot da exemple de subiecte de informatică teoretică demne de interesul oricărui „matematician pur” –  de altfel informaticienii  au inceput să publice și in Annals of Mathematics), felul in care sunt obținute și selectate rezultatele este altul:  dacă la matematică pură rezultatele pot lua sute de pagini și sunt greu de verificat/acceptat, noi părem mai adaptați „secolului vitezei”: ținem anual adevărate „concursuri de lucrări” (ați recunoscut conferințele) care  impun cerințe stricte legate de momentul trimiterii lucrării, paginare, scriere, și (de facto) de teme care „contează”. Cum spunea o celebritate in domeniu, noi, informaticienii dăm examen cu fiecare lucrare pe care o trimitem spre publicare (vezi slide-urile 15-18 ale prezentării, care se referă, ce-i drept, la cei din subdomeniul bazelor de date; problema e insă comună intregii informatici)

Un astfel de model are și avantaje evidente: o dezvoltare vibrantă a domeniului. ICALP, conferința europeană cea mai bună in informatică teoretică accepta in 1974 (la a doua ediție, prima cu proceedings publicate) cam 50 de lucrări din  cele 130 trimise. Azi ICALP acceptă cam 140-150 din cam 450 -500 lucrări trimise.

Pe de altă parte modelul acesta, bazat pe conferințe, ne cam face pe cei care lucrăm in domeniu niște „oameni recenți”: e adevărat, se scriu și lucrări „serioase” (și lungi), insă nu acelea dau tonul in domeniu. Un matematician pur ne-ar putea reproșa,  probabil justificat, lipsa de adâncime … cum e justificată și critica adusă „matematicii pure”, cea de depărtare de realitate, defect pe care informatica teoretică nu il are in aceeași măsură.

Viteza ne duce la o moarte mult mai rapidă a temelor de cercetare. Un singur exemplu: am asistat in ultimii 10 ani la moartea de facto a complexității structurale, domeniu in care publicau atât conducătorul meu de doctorat cât și destui din cercetătorii cu care m-am interesat in perioada doctoratului. E-adevărat, domeniul complexității e viu incă, insă problemele și metodele sunt foarte diferite, o lucrare „pe stil vechi” răzbătând  doar când și când.

Deși nu practic, la drept vorbind, ceea ce vă  predic in rândurile următoare 🙂 , eu unul nu sunt convins că lipsa de răbdare este o bună strategie de explorare a spațiului ideilor. Foarte multe din problemele studiate in trecut au rămas deschise. Foarte multe din subiectele de interes in trecut au fost atinse doar tangențial. Un singur exemplu: cine iși mai amintește in ziua de azi despre ierarhia lui Grzegorczyk, funcții primitiv recursive et al. ? Matematicienii, informaticienii (vă garantez) au cam uitat. Și totuși spațiul complexităților mari (dar intermediare între exponențial și recursiv) conține destule probleme „naturale” ca să ne poată oferi, atunci când este explorat, destule surprize plăcute.

Cele de mai sus nu sunt o pledoarie pentru invârtirea la nesfârșit a unor tehnici banale, lucru care se mai intâmplă prin partea mai slabă a matematicii autohtone. Dimpotrivă: discursul meu de mai sus nu are conotații „românești”, si se referă la disciplina pe care o practic dntr-o perspectivă globală. Din perspectiva asta mi se pare că, așa cum scena muzicală de azi nu se reduce la muzica de „top 40” și include și teme care țin de „oldies” și nostalgie, e loc și in știința modernă pentru subiecte și teme „nostalgice”, evident, reinterpretate modern 🙂

Un alt argument pentru nostalgie ține de sensul și valoarea operei noastre științifice: admit faptul că munca noastră este perisabilă și că doar rezultatele unui număr infim de mic de oameni norocoși vor supraviețui (in memorie) trecerii timpului. Ceea ce nu accept este egalitatea intre interesul pe care il suscită opera cuiva azi și valoare. Analogia cu muzica pe care am făcut-o mai sus (un domeniu in care „hiturile zilei” nu sunt intotdeauna exemple tocmai  fericite de opere de valoare) ne arată că lucrurile sunt, probabil, ceva mai nuanțate.

Nu in ultimul rând, mi se pare că obsesia asta declarativă, românească și universală, pentru ierarhizări și excelență nu conduce neapărat la excelență, cel puțin in condiții românești.  O mai mare toleranță și recunoaștere pentru „lucrul bine făcut” (in defavoarea „subiectului la modă”) ar aduce, in timp, un progres mai mare și mai durabil. Problemele legate de obsesia de mai sus sunt, cumva, recunoscute și la nivel internațional: cutumele de publicare din informatică au condus la o cultură a  domeniului nejustificat de agresivă. Faptul că apar in ziua de azi workshop-uri (satelit al SODA nici mai mult nici mai puțin) care se axează pe simplitate și eleganță in algoritmică trebuie să ne dea, de asemenea, de gândit.

Intr-o lume dominată de o viziune diferită de cea curentă ar fi loc pentru nostalgie, și pentru reconsiderarea creativă a unor teme valoroase ale cercetării trecute,  la renunțarea, măcar parțială, la obsesia „subiectelor de vârf”, obsesie născută din comodificarea științei.  Evident, o astfel de evoluție ar putea fi susținută corespunzător de un forum care să incurajeze programatic subiectele retro și scotocitul prin arhive (virtuale) … 🙂

Știința nu este o piață. Despre acest subiect insă,  și despre o metaforă mai potrivită pentru evoluția cunoașterii poate cu altă ocazie ….

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Invitație la Big Dat(a)

Ca să mai șterg din paianjenii care s-au așternut peste acest blog 🙂 vă adresez o invitație la o școală de iarnă: BigDat 2018, care va avea loc la Timișoara, in departamentul din care cu onor fac parte, in perioada 22-26 ianuarie 2018.

Printre invitați sunt cel puțin câteva nume cunoscute in domeniu (Diego Calvanese, Maurizio Lenzerini, Hanan Samet). „Cireașa de pe tort” (și partea cea mai interesantă pentru teoreticieni) este prezența lui Jeffrey Ullman (Stanford, membru al „celebrei triplete” Aho, Hopcroft și Ullman), care va preda un curs cu titlul ”Big-data Algorithms That Aren’t Machine Learning”. Dacă mă iau după conținutul ultimei ediții a cursului, subiectele tratate (in esență acoperind căteva capitole din cartea lui Leskovec, Rajaraman și Ullman) țin pur și simplu de algoritmică: locality-sensitive hashing, PageRank și rudele sale, stream-processing și graph-processing algorithms.

Toate astea mă fac să vă invit la Timișoara, și să aștept cu mult interes luna ianuarie.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii