Azi, la Bookfest Timișoara 1918 Editura UVT lansează volumul „100 gânduri şi ipostaze”, în care semnez un text scurt, de o pagină și jumătate.
Textul trimis inițial spre publicare în volum era mai lung: Varianta publicată a fost ajustată pentru a da o unitate stilistică volumului. Din motive obiective (am fost răcit în perioada în care trebuia să îl refac) n-am putut trimite la timp o variantă modificată. Varianta apărută a fost „amputată” de editori din textul meu inițial.
Ce a apărut mă face să par chiar mai încăpățânat-scientist decât sunt de fapt 🙂 Într-un volum de volute (frivol-)intelectuale pe seama însemnătății numătului 100, textul meu publicat afirmă sec-scientist că 100 nu are o însemnătate specială, și că e un accident istoric faptul că îi atribuim noi astfel de însemnătăți 🙂
Chiar dacă nu îmi displace neapărat o astfel de interpretare legată de numele meu 🙂 rămâne faptul că n-am intenționat să comunic (prin ceea ce am scris) așa ceva. Ce am scris mergea în cu totul altă direcție, una mult mai personal-autobiografică, răspunzând la întrebarea „ce este (pentru mine) acel lucru pe care îl aniversăm la 100 de ani”.
Drept pentru care am decis să public varianta mea inițială pe acest blog.
*
Pentru un universitar cu formație matematică și înclinații scientist-pozitiviste (cum se revendică autorul acestor rânduri) o sută nu este deloc un număr remarcabil: pătrat perfect (unul dintr-o infinitate), el este important pentru noi printr-un simplu accident istoric, faptul că folosim zece ca baza sistemului nostru de numerație și, in consecință, numărul pe care il celebrăm are o expresie “rotundă”: 100. Să facem un mic experiment mental: dacă am fi folosit in reprezentarea numerelor noastre baza doi, precum calculatoarele, ați mai fi la fel de impresionați de un număr cu scrierea 1100010 ?
Pentru bănățeni (sau doar pentru cine trăiește în Banat) 100 e, probabil, chiar mai puțin remarcabil. El nu spune corect povestea Unirii, sau cel puțin nu spune toată povestea Unirii: e adevărat că Banatul a devenit de jure parte a României mari la 1 Decembrie 2018. Lucrul acesta nu s-a întâmplat efectiv (lucru pe care, eu unul, nu l-am aflat din manualele comuniste de istorie) decât la 3 august 1919.
De unde, atunci, atracția pentru centenar, atracție pe care, trebuie spus, nu o manifestă doar românii ? Psihologic vorbind explicația este, probabil, simplă: e parte din tendința naturală a omenirii de a iși organiza viața după ritualurile ciclice ale naturii, acordând putere de simbol unor date altfel convenționale, și celebrând o durată care, măsurată altfel, n-ar mai părea atât de remarcabilă. La nivel individual 100 de ani reprezintă o vârstă “rotundă” și venerabilă, inaccesibilă celor mai mulți dar nu tuturor dintre noi, o întâmplare a cărei unicitate merită celebrată.
Cititorul a înțeles probabil că nu va mai fi plictisit in cele ce urmează cu glose savant-sofistice despre însemnătatea (numerologică) a numărului 100: autorul acestor rânduri mărturisește deschis că nu crede in astfel de lucruri: deși știința pare in mare parte dominată de numere și măsurători, adevărurile științei nu sunt cantitative (sau nu sunt doar cantitative – e un lucru pe care majoritatea lumii nu îl
conștientizează, probabil).
*
Despre ce voi vorbi, prin urmare, in continuare ? Despre experiența mea personală cu conceptul de patrie.
Autorul acestor rânduri e un “reîntors”. Am locuit pentru aproape 13 ani in Statele Unite, perioadă in care mi-am făcut doctoratul și am lucrat, opt ani de zile, la laboratorul de la Los Alamos, loc de naștere al bombei atomice (in anii ’40), loc de muncă a unor cercetători celebri precum Oppenheimer, Bethe, von Neumann, Ulam, Metropolis.
Viziunea mea despre lume este, fără doar și poate, una care datorează enorm de multe experienței americane: viața mea profesională se desfășoară în majoritate in limba engleză. Cultural vorbind trăiesc încă (la peste zece ani de la reîntoarcere) in mare parte in America: mulțumită internetului NPR (radioul public american), New York Review of Books sau ultimele apariții in zona nonficțiunii, discutate pe programul BookTV de pe canalul de televiziune CSPAN-2 sunt prezențe constante in viața mea. Pe lista lecturilor mele se află cel puțin la fel de multe titluri din spațiul cultural american precum cărți in limba română – pe ereaderul pe care îl folosesc pentru lecturi ultimele titluri citite aparțin unor autori ale căror nume nu vă spun nimic, probabil – Cass Sunstein, Karl Sigmund, Peter Turchin.
Trăiesc in bună parte in America și când vine parte de divertisment: de la rock-ul alternativ (pe care continui să-l prefer muzicii românești actuale) la muzica mexicană și cea specifică statului New Mexico (disponibilă pe stațiille de radio din zonă, accesibile cu un calculator – sau combină cu internet). La fel și in zona preferințelor sportive – cu precizarea că aici subcultura la care am aderat, ca și in muzică, este cea a vecinului Americii de la sud – Mexic.
Influența lingvistică este una complicată: vorbesc, mărturisesc, engleza la nivel aproape nativ, putându-mă dedubla și gândi direct in această limbă, fără a mai trece prin filtrul limbii române. Pe de altă parte nu am folosit și nu voi folosi anglicisme în viața de zi cu zi, preferând să îmi țin cele două identități separate, izolate de un zid invizibil. Aș minți însă dacă aș spune influența americană nu se simte: de multe ori când urc intr-un taxi șoferii mă intreabă “De unde sunteți ?” Chiar dacă nu am un accent când vorbesc limba română (pe cel din copilărie l-am “omorât” conștient de-a lungul timpului), probabil că simt o intonație altfel decât cea majoritară, un fel de a pune teatralitate și muzicalitate in gesticulații și fraze specific mai curând culturii americane decât celei române.
Nicăieri nu este, insă, mai vizibilă influența culturii americane asupra mea decât in felul in care mă raportez la realitatea social-politică: Faptul că am trăit departe de România și că, crucial, că stau departe de România de pe Facebook mă ajută să am (de multe ori) o privire “de departe”, fără patimă, rece și lucid-analitică – indiferentă, ar putea acuza unii – asupra spațiului politic românesc. Cam ca a unei persoane care nu aparține spațiului cultural respectiv.
Mai presus de toate nu urăsc pe nimeni din spațiul politic, și prefer rațiunea afectului ca mod de încerca să ințeleg ce se intâmplă in propria țară. Ca un om de știință care studiază la microscop o insectă. Sau (variantă probabil ceva mai sinceră) în mod tehnic, cum am învățat din aventura mea în complexul miltaro-industrial american din care face parte și laboratorul de la Los Alamos, din lecturile de teoria jocurilor (a carei geneză e legată de Rand Corporation și de tensiunile nucleare ruso-americane din anii’50) și din preocupările pentru simulări sociale.
*
Cititorul care citește amuzat-contrariat rândurile de mai sus (care mărturisesc influența profundă pe care o altă țară a avut-o asupra ta, intr-un articol dedicat aniversării țării tale) mă poate intreba “De ce, dacă ai trăit intr-o țară care te-a influențat atât de mult, ai ales să te întorci in România” ?
E o intrebare care, la drept vorbind, mi s-a pus de multe ori – în majoritate de către români, aproape niciodată de americani (pentru care o astfel de aventură e un lucru mult mai normal decât in scumpa noastră patrie) – cu un sens pe care cititorul îl poate, fără îndoială, ghici: “cum de ai putut lăsa (binele din) America pentru România” ?
Un răspuns onest nu e unul simplu și cuprinde mai multe aspecte, unele de natură privată, destule suficient de complexe pentru a nu dori să le discut aici. Simplificând, parte a răspunsului meu e și următoarea realizare: chiar dacă vorbeam limba engleză aproape la fel de bine precum colegii americani, difeream de ei pentru că văzusem alte desene animate când eram mic. O altă variantă, poate mai puțin pretențios-dramatică, e că la vârsta maturității științifice am ales să imi semnez articolele pe care le public cu o adresă din România. În sfârșit, probabil cea mai cinstită variantă din toate e constatarea că a te rupe pentru totdeauna de cultura ta nativâ implică punerea între paranteze a unei părți a propriei istorii și personalități (inaccesibilă celor de altă cultură), sacrificiu pe care nu toată lumea e pregătită să îl facă. Și că, în lumea globală de azi, poți fi în America (în orice caz partea ei cea mai bună) din România mai ușor decât poți fi în România locuind în America.
Opțiunea mea de viață nu e deloc una atât de singular-dramatică cum ar părea la prima vedere: pe tăcute o generație de colegi educați în Occident a început să apară în universitățile românești – cel puțin la informatică – contribuind la schimbarea la față a locurilor în care activează. Evident, doar o parte infimă dintre cei care-au plecat s-a întors. Nu neapărat cel mai buni. Insă, cel puțin în informatică, e greu în momentul de față să mai găsești universitate majoră in România fără ’’reîntorși”: îi întâlnești la Universitățile din București, Iași, Cluj, Timișoara, la politehnici precum cele din București, Timișoara, dar și în locuri mai mici precum Suceava sau Alba Iulia. Făcând ce știu mai bine – știință – și publicând lucrări în forumuri de maximă vizibilitate (conferințe precum IJCAI, AAAI, SODA, INFOCOM, LICS, ICML, CHI) de unde România era (în mare) absentă acum 10-15 ani.
*
Dacă am stabilit că opțiunea pentru reîntoarcere este una legitimă, se cuvin câteva cuvinte și despre România in care m-am întors. Dacă ar exista o expresie care să o caracterizeze cel mai bine, aceasta ar fi, fără indoială ‚’’în construcție”: România de azi se schimbă. Poate nu cu viteza dorită de mulți. Poate nu întotdeauna în direcția preferată. Proces însoțit (la propriu și la figurat) de mult praf și moloz. Însă schimbarea este reală. Deși ’’consensul” opiniei publice asupra situației în care suntem ar părea să indice altceva, privită la scară istorică sunt convins că perioada pe care o trăim e una din cele mai interesante (și faste) din scurta istorie de ani a formei moderne a țării mele.
România mea înseamnă în primul rând Timișoara. Oraș care m-a găzduit în majoritatea celor zece ani de la reîntoarcerea mea. O gazdă bună, cu o atmoferă pe care am perceput-o drept relaxată și dezinvoltă, relativ prosperă față de media țării, cu cea mai puternică identitate și conștiință proprie dintre capitalele regionale ale României, oraș care oftează din când in când după Viena imperială și ignoră de multe ori – când nu contestă – ce vine de la București. Lucru care mi-a priit – România mea e mai curând relaxată precum Timișoara, semănând mai puțin cu viermuiala politică și mediatică din capitală.
România mea e una diversă – orașele mari ale țării s-au dezvoltat în direcții diferite. Dacă Timișoara e dezinvoltă și cosmopolită, Clujul pare din ce în ce mai prosper și mai bine gospodărit decât alte orașe ale României, cu pretențiile cele mai mari – și mai serioase decât ale Timișoarei – la a deveni principalul rival pentru capitala țării. Brașovul și Sibiul și-au recăpătat o parte din vechea strălucire de burguri germane și sunt principalele destinații turistice ale țârii. Iașiul a avut un start mai greu – plătind prețul poziției geografice – dar joacă un rol de excepție in istoria țării, și a început să crească economic. Iar Bucureștiul …. oraș al contrastelor, cu suflet mai curând american decât european (prin impersonalul clădirilor de sticlă care au inceput să-i brăzdeze cerul, contrastul între nordul corporatist și centrul degradat, indiferența față de spațiul pietonal și reverența arătată mașinii), spațiu in care se consumă (steril) prea multă pasiuni politice și se face prea puțină administrație (dintre cele patru orașe mari, București, Iași, Cluj, Timișoara, capitala are cel mai puțin prietenos centru; dintre universitățile din aceste orașe clădirea principală a Universității din București e cea care arată de departe cel mai rău). Dar și, ne place sau nu, principalul centru economic și cultural al României.
*
Nu, semnatarul acestor rânduri nu e căzut din lună. Nu e orb la sărăcia României profunde, la starea jalnică a spitalelor,căilor ferate, a serviciilor publice in general; la birocrația sufocantă și paralizantă. La lipsa de finanțare și prestigiu și orizont pe care le au in România, invățământul, cercetarea științifică, cunoașterea în general. Nu ignoră, deloc in ultimul rând, regretabila și păgubitoarea scindare a României in două tabere incapabile să comunice, insensibile la ’’durerile” celeilalte tabere și acționând de multe ori în logica unui joc de sumă nulă.
Nici pe departe. Doar că știe să vadă dincolo de toate astea. Peste treizeci sau patruzeci de ani (dacă istoria nu va juca o festă acestui tip de viziune cum, din păcate, o face de multe ori). Și vede o Românie foarte diferită. În care copiii de azi nu vor mai semăna chiar atât de mult cu bunicii lor – vor fi mai firești, mai mai puțin provinciali, mai conectați la lumea în care vor trăi – mai asemănători cu semenii lor din țările Occidentului– și, sper eu, cu o mai bună raportare mai bună și cu mai puține complexe la moștenirea lor culturală. Vor deveni oameni maturi nu neapărat intr-o Românie paradis (istoria nu are sfârșit) ci într-o societate mai complexă, căreia vor trebui să-i rezolve problemele (altele decât cele din ziua de azi).
Ce-i doresc României mele de 
? Un răspuns competent la această intrebare ar presupune un glob de cristal – pe care, mărturisesc, nu îl am. Așa că voi alege din multele probleme cu care se confruntă țara una din ele, poate nu cea mai evidentă pentru majoritatea lumii, însă una de a cărei rezolvare depinde, mă tem, progresul general.
Mi-aș dori, prin urmare, o Românie cu grad mai ridicat de încredere interpersonală și acțiune colectivă. Una care să fi invățat lecția că câștigul pe termen scurt bazat pe atitudinea ’’eu înainte de toți” nu conduce neapărat la un optim social. Că algoritmul greedy nu conduce la soluții optime nici măcar în informatică. Cu mai multă deschidere spre dialog real și compromis. Cu legi care – reflectând încrederea sporită acordată individului – să nu îl mai asuprească birocratic, eliberându-i resurele de gândire și acțiune creativă. Cu oameni mai idealiști și mai puțin cinici.
Nu în ultimul rând o Românie cu o privire mai dezinhibată și lipsită de complexe față de propria identitate, ai cărei membri să fie mândri să-și unească identitățile proprii (fiind, în același timp, toleranți cu identitățile celorlalți) in corul unei comunități-patrie, cum o fac de multe ori majoritățile cetățenilor țărilor spre care privim acum cu jind.
Dacă e o lecție pe care am invățat-o, cred, de la cealaltă țară din istoria mea personală, cred că este aceasta. Și este lucrul pe care, în cei ani de când suntem împreună, noi, cei care trăim împreună aici, l-am învățat, cred, cel mai puțin.
