De mulți ani sunt parte implicată într-o dispută care are loc în interiorul comunității cercetării românești. Unii spun că problema principală a cercetării este legată de standarde: de aici și interminabila discuție despre clasificări, criterii, puncte, etc. Alții (dintre aceștia fac parte și eu) spun că, dimpotrivă, totul pornește de la finanțare. În lipsa ei orice discuție despre standarde înalte devine ușor ridicolă: ca și în cazul fotbalului românesc, care nu mai reușește să concureze (financiar) nici măcar cu țările din jur, numărul oamenilor de calitate dispuși să lucreze în cercetarea românească e inevitabil limitat de „deșertul” din domeniu. Dacă în matematică sau alte domenii fundamentale mai e cum mai e, lipsa resurselor e vitală în chimie, fizică sau medicină.
Chiar dacă și despre standarde se pot spune multe (e loc de mai bine și aici), poza de mai jos, aparținând EUROSTAT, dă seama de felul (dramatic) în care suntem ultimii din Europa când vine vorba de finanțarea cercetării: și ca să ajungem doar la nivelul Poloniei din 2022 ar trebui ca bugetul să se mărească de patru ori.
Fără alte comentarii.
Isarlâk 