O iluzie periculoasã

Pe la inceputurile postcomunismului românesc m-am autodefinit drept liberal. Fãrã afinitãţi deosebite pentru tradiţie şi religie, singuratic şi individualist, evident deloc atras de stânga politicã a acelor ani, pãream sã gãsesc in liberalism zona de idei care mã reprezenta. Lucru normal – ce poate fi mai atrãgãtor pentru un tânãr de 20 de ani decât libertatea ?

Am citit – cam fãrã tragere de inimã in unele cazuri, mãrturisesc – câteva din lucrãrile clasice legate de liberalism care tocmai (re)apãreau in România postrevoluţionarã: Adam Smith, Popper, Hayek, Friedman. Spun fãrã tragere de inimã pentru cã problemele economice mã interesau la acel moment prea puţin – ca sã nu mai spun cã ideea (din Road to Serfdom) cã societatea britanicã şi mai ales cea americanã au probleme interne imi pãrea la acel moment uşor exoticã 🙂

Plecat la doctorat in Statele Unite n-am avut parte de o intâlnire prea fericitã cu libertarianismul. Pe Rothbard, de exemplu, nu puteam sã-l iau in serios datoritã unor idei pe care le gãseam utopice – iar lecţia cea mai importantã pe care o invãţasem de la Popper şi Orwell era sã fug de utopii, mãrginindu-mã sã mã las cucerit de teoretizãri doar când fãceam matematicã 🙂 Citind-o pe Ayn Rand am râs de multe ori cu poftã – tonul mesianic (acompaniat de o scriiturã pe care o gãseam de multe ori preţioasã şi lipsitã de talent literar) nu cadrau cu raţiunea pe care pretindea cã o apãrã. Raţionalist la rândul meu, nu mã regãseam deloc in „raţionalismul” lui Rand.

Preocupãrile ştiinţifice n-au fãcut decât sã mã indepãrteze de libertarianismul naiv care pare foarte la modã azi (şi care m-a fãcut sã scriu rândurile astea): e greu sã crezi sincer in „mâna invizibilã” când citeşti pe de altã parte despre felul in care sisteme artificiale precum Internetul sau pieţele financiare sunt sisteme dinamice complexe, cu evoluţii neliniare, greu de modelat şi prezis, apropiate de haos (in sensul matematic al termenului) şi caracteristici fractale. Dacã te mai intereseazã şi cum raţioneazã oamenii in mod real (nu cum o spune logica matematicã), cu raţionalitatea lor mãrginitã, comportament „de turmã”, influenţat de reţelele sociale complexe care compun ţesutul social şi in care lipsa de coordonare intre agenţi conduce uneori la soluţii departe de optim, parcã devine cam greu sã crezi in mod serios in piaţa care, in mod miraculos, le rezolvã pe toate

*

N-am scris lunga digresiune de mai sus pentru a-mi discuta crezurile politice, ci pentru cã vocile care laudã agresiv rolul pieţei in educaţie cu argumente populist-sofistice s-au inmulţit periculos de mult …

Deunãzi, spre exemplu, un ziarist era revoltat de intenţia ministerului de a clasifica universitãţile, ingrãdind dreptul unora din ele de a acorda doctorate. Argumentul domniei sale e cã ar trebui ca piaţa sã decidã (chiar: câte doctorate „cere piaţa de la noi” ?); se mai plângea ziaristul de faptul cã „monopolul” statului asupra evaluãrilor va mãri preţul doctoratelor.

Iatã un exemplu perfect de argument folosit ca un slogan, fãrã contextualizare şi adaptare la realitate. Nu conteazã faptul cã un doctorat nu e ceva care ar trebui sã se poatã „cumpãra” … piaţa ştie mai bine.

In acelaşi ziar domnul Dinu Patriciu laudã virtuţile finanţãrii pe elev (in detrimentul instituţiei). Nimic nou, discuţia a fost lungã şi in SUA, o cãutare dupã „school vouchers” o dovedeşte (interesant totuşi cã in viziunea domnului Patriciu tot statul trebuie sã dea banii pentru educaţie). Tabloul pe care il schiţeazã dl. Patriciu e unul pe cât de stereotip, pe atât de idilic: „De ce să nu le scad oamenilor din impozite direct sumele donate pentru învăţământ, sănătate, artă, cultură şi alte scopuri de interes public. Bunul-simţ se manifestă şi statistic. Banii vor fi bine folosiţi, cu siguranţă …” (o, da !) …. „Profesorii n-ar mai fi remuneraţi conform unor grile, cu salarii de mizerie, ci ele ar fi stabilite de piaţă, conform cu atractivitatea programelor şi utilitatea studiilor …” (evident, aşa se va intâmpla)

Se inţelege cã in opinia mea lucrurile nu sunt nici pe departe aşa de simple cum le prezintã dl. Patriciu. Introducerea unui astfel de sistem corelatã cu lipsa unui sprijin financiar consistent pentru şcoli va crea presiuni pe cifra de şcolarizare şi rata de promovabilitate in şcolile bune. O demonstreazã experienţa (nefastã) a universitãţilor in sistemul de finanţare pe student. Tot astfel, imi vine greu sã cred cã odatã introdus criteriul eficienţei economice in invãţãmântul preuniversitar acesta va rãmâne (dupã cum e scris in constituţie)  un bun accesibil mãcar in principiu tuturor cetãţenilor României – cum putem forţa o firmã privatã sã deschidã o şcoalã intr-un sat din Deltã, de exemplu ? Nu in ultimul rând mã intreb ce s-ar intâmpla cu educaţia ştiinţificã in sistemul bazat pe bani şi „importanţa socialã”. Sã mi se ingãduie sã nu fiu prea optimist – capacitatea publicului de a discerne „importanţa socialã” e doveditã de cifrele de şcolarizare de la facultãţile de economie şi relaţii publice (mult peste capacitatea de absorbţie a economiei româneşti) ….

*

Sã ne inţelegem, nu sunt impotriva amestecului privat in educaţie. Cred cã intr-acolo ne indreptãm – la nivel mondial – ce-i drept,  mai ales in invãţãmântul universitar „de masã”. Presiuni in direcţia aceasta existã, atât din partea tehnologiei cât şi din partea pieţei muncii. Studiile universitare „in situ” tind sã devinã (in S.U.A. cel puţin) un bun oarecum „de lux”. Tehnologia va permite cu adevãrat (in curând) un program „la distanţã” adaptat nevoilor studentului, care sã favorizeze invãţarea „in ritm propriu”, in paralel cu deprinderea „experienţei” atât de preţuitã de angajatorii din ziua de azi. Viitorul e, cu alte cuvinte, cel puţin la fel de mult al University of Phoenix pe cât este al Harvard-ului şi M.I.T.-ului (când vorbim despre invãţãmântul universitar „de masã”, evident). N-am nimic impotriva genului ãsta de implicare a privatului, ba cred cã rolul de „educaţie de mase” a unor adulţi in prag de intrare pe piaţa muncii ar putea fi indeplinit chiar mai bine de firme, mai adaptabile, mai agile şi mai aproape de viaţa realã decât o universitate, lãsând in seama acestora din urmã rolul pe care l-au avut iniţial, de formare a elitelor intelectuale şi creare de noi cunoştinţe.

Şi atunci ? Voiam doar sã reamintesc un lucru extrem de simplu: populismul şi lipsa de mãsurã sunt periculoase indiferent de natura ideilor susţinute. Ideile liberale nu fac excepţie.

NOTÃ ULTERIOARÃ: se inţelege cã nu „mã leg” prin textul de mai sus de toţi liberalii/libertarienii. Liberalismul e o „pãlãrie mare”, Rothbard şi Nozick nu susţin chiar aceleaşi lucruri. Ca sã nu mai spun cã printre „liberali” (de toate culorile) gãseşti un procent mult mai mare de oameni inteligenţi, cu viziuni nuanţate. „Rãfuiala mea” nu era cu ei.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s