Despre praguri, vizibilitate publicã şi profesionalism ştiinţific

E vremea propunerilor de proiecte ştiinţifice: luni e termenul limitã pentru granturile IDEI ale CNCS.

Domnul Cristian Pãun e, potrivit paginii sale de  pe Wikipedia, preşedintele Societãţii Române de Economie. Autor de articole in reviste precum Forbes, Bursa şi comentator pe platforme de blogging gen contributors.ro. Nu urmãresc constant Money Channel dar l-am vãzut de câteva ori, cred, pe acest canal. Domnul Pãun este, prin urmare, o personalitate media, nu un universitar oarecare.

Domnul Pãun a comentat recent – critic – „religia scientometricã”. Destule din afirmaţiile din articolul respectiv  sunt de bun simţ: m-am referit critic la unele din exagerãrile scientometriei  de exemplu aici. Pe de altã parte unele din tezele domnului Pãun mi se par descalificante, foarte departe de realitãţile sistemului universitar „de vârf” mondial:

– „Revistele bine citate au devenit adevărate redute închise pentru cercetători care vin din anumite ţări, care pot cu greu publica (mai ales ca singur autor) doar pentru simplul motiv că provin din centre universitare cu tradiţie mai puţin evidentă

sistemele de tip „castă” din universităţi sunt întărite prin aceste bariere [scientometrice]

Pe lângã aceste opinii, unele din exemplele domnului Pãun nu au legãturã, oricât de binevoitori am fi, cu „excesele scientometriei”.

Un exemplu e legat de criteriile minimale folosite la acordarea granturilor (CNCS). Intre ele scorul relativ de influenţã minim cerut in economie (0.25). Aş observa cã economiştii sunt favorizaţi in acest fel in comparaţie cu matematicienii, de exemplu: la matematicieni pragul e dublu. Deşi scorurile de influenţã tind sã fie mai mari in Economie: de exemplu Quarterly Journal of Economics are 15.66, Annals of Mathematics doar 7.11. Iar cãrţile matematicienilor nu sunt luate in consideraţie, cum e cazul economiştilor.

Dincolo de toate, insã reproşez domnului Pãun faptul cã, emiţând aceste opinii in mass-media (ziarul Economistul) se aflã in conflict de interese: domnia sa este universitar intr-o universitate de stat, una de cercetare avansatã, nu centratã preponderent pe educaţie. Cu alte cuvinte in fişa postului domniei sale intrã cercetarea de vârf, aşa cum e inţeleasã ea la nivel internaţional. Cel puţin din articolele publicate (judecând dupã baza ISI, dar nu numai – cele listate in baza de date REPEC sunt apãrute practic toate doar in reviste româneşti) domnia sa nu pare sã indeplineascã criteriile minimale cerute de CNCS pentru granturile IDEI. Sã te pronunţi public in mass-media impotriva criteriilor minimale respective nu mi se pare in regulã atâta timp cât nu le indeplineşti tu insuţi.

Poate cã economiştii noştri ar trebui sã nu fie mulţumiţi doar cu notorietatea din mass-media sau din blogging, ci sã caute şi o validare ştiinţificã la nivel internaţional.

Ar mai trebui, mi se pare, sã nu se mai plângã de „modele din cercetare”. Mode existã (o spun in cunoştinţã de cauzã) şi in matematicã, şi in informaticã, şi in fizica sistemelor complexe. Cercetarea e o „junglã”, notorietatea nu e un proces „drept” in niciunul din aceste domenii. Dar nu ai dreptul ca cercetãtor sã te plângi prea tare, chiar dacã crezi cã munca ta nu e apreciatã suficient. Asta e „regula jocului”. Ideile tale sunt valoroase in mãsura in care conving experţii din domeniu. Sã publici mult in reviste de vârf e greu. Sã indeplineşti insã nişte standarde minimale (rizibile intr-o universitate de top din lumea asta) nu e. De cele mai multe ori (excepţiile sunt atât de rare incât nu sunt relevante statistic) dacã nu reuşeşti acest lucru inseamnã cã n-ai incercat suficient de  serios.

P.S. N-aş fi scris acest text, dar articolul pe care il termin la acest moment impreunã cu Cosmin este destinat (deşi nu sunt economist) unei reviste, „International Journal of Game Theory„, care apare in zona galbenã a listei CNCS pe Economie. Şi care are scor relativ de influenţã 1.72 (asta apropo de limita de 0.25). Şi cred cã am destule şanse sã fie acceptat …

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în lumea in care trãim, politica_ştiinţei. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Despre praguri, vizibilitate publicã şi profesionalism ştiinţific

  1. Senzaţia mea e că nu aţi înţeles mai nimic din articol şi nici din demersul meu. Faptul că o să publicaţi un articol în jurnalul menţionat în final de articol nu arată NIMIC cu privire la calitatea dumneavoastră de pedagog. Faptul că acel jurnal are scor relativ de influenţă mare nu spune nimic despre calitatea articolului dumneavoastră. Nici măcar dacă ulterior va fi ultra-citat. Şi eu l-am citat pe Keynes de nenumărate ori însă ca să arăt ce tâmpenii a scris şi a spus. Intră acest lucru la citări bune sau la citări rele. Simt răutate în articolul dumneavoastră. Vă doresc succes în demersurile dumneavoastră academice.

    Şi încă ceva: teoria jocurilor nu este o teorie şi are mari probleme în zona ştiinţelor economice.

    • gabrielistrate zice:

      Ba cred cã am inteles foarte bine: dupã spus sunt destule idei rezonabile in articolul dumneavoastrã, cu care (cum am spus in textul meu) sunt de acord. In particular nu fac confuzia intre capacitãţile pedagogice ale cuiva şi valoarea cercetãrii sale. Vã asigur cã incerc sã fiu cel puţin la fel de bun profesor când am ocazia (deocamdatã nu predau). Şi cã sunt perfect de acord cã e necesarã o clarificare a misiunii universitãţilor: lucrul ãsta mã preocupã şi pe mine .

      Vã asigur de asemenea cã nu am vreo intenţie de „rãutate” in ceea ce vã priveşte. Nu am ambiţii de persoanã publicã, cel puţin nu in România. Nu vreau deloc faimã. Nu am nimic de impãrţit cu nimeni. Nu am scris ceva in altã parte decât pe blogul personal. Pot insã sã vã intreb şi eu: afirmaţiile dumneavoastrã din mass-media despre cercetare (infinit mai influente decât ce am scris eu) nu denotã „rãutate” ?

      Când cineva cu notorietatea dumneavoastrã işi foloseşte vizibilitatea publicã pentru a propaga in rândul publicului neavizat idei care (in opinia mea) conţin exagerãri populiste privind realitatea cercetãrii (in ansamblu – adicã e vorba şi de fizicã, biologie, matematicã, chimie, etc) lucrul acesta meritã o reacţie (fie ea şi pe un obscur blog personal, cum e al meu).

      Nu vã contest (chiar deloc) priceperea intr-ale macroeconomiei. Nici capacitãţile intelectuale. Ar fi descalificant pentru mine sã o fac.

      Dar rezultatele academice de pânã acum nu vã oferã (in opinia mea) credibilitatea necesarã pentru a vã pronunţaţi atât de global/categoric despre toatã cercetarea. Atâta tot.

      P.S. Cât priveşte „stat versus privat”: sunt informatician, suficient de priceput la programare, vã asigur cã sunt perfect capabil sã-mi câştig existenţa in mediul privat. Chiar imi place mult modelul antreprenorial american in informaticã (din pãcate Europa are altã culturã).

      Pe de altã parte viziunea dumneavoastrã despre „aplicabilitatea practicã” imediatã imi pare nepermis de simplificatoare. Paradoxal, informaticã americanã (ca ştiinţã) e de mai bunã calitate decˆt cea europeanã pentru cã e mai teoreticã decât cea europeanã, prea obsedatã de „imediat” pentru a fi cu adevãrat inovativã. Un singur exemplu: algoritmul PageRank, care stã la baza metodei de cãutare a Google are baze foarte teoretice (lanţuri Markov), şi e legat (pentru cine e in domeniu) de faptul cã Brin şi Page au fost studenţii unui teoretician excelent (decedat intr-un mod tragic/stupid), Rajeev Motwani.

      Mai general: implicarea statului in cercetare e mai complexã dacã ne depãrtãm de România – NASA, Los Alamos, DARPA, Internetul sunt, pânã la urmã legate de investiţii de stat in ştiinţã. In America insã lucrurile nu se discutã in termenii ideologici de la noi (decât in cercuri relativ marginale acolo): pe ei statul (lor) i-a ajutat sã câştige rãzboaie mondiale, sã fie cea mai mare putere mondialã şi o societate dinamicã: americanul de rând apreciazã acest lucru. Discursul lor intelectual mainstream se raporteazã obsesiv la founding fathers , la Constituţie (lucruri legate de organizarea lor statalã).
      Aceasta este perspectiva mea (am trãit pânã la urmã 13 ani acolo – cultural incã o fac). Am o profundã aversiune pentru utopii, militantism şi simplificãri populiste. Probabil asta mã face cumva „paleoconservator” …

      P.P.S. Despre teoria jocurilor: sunt perfect conştient de limitele sale (citesc şi sociologie, economie comportamentalã,etc). Oarecum din interior (teoria jocurilor e un subiect recent de interes, legat de aspectele algoritmice, in informaticã teoreticã). Sunt de formaţie matematicã dar nu confund deloc matematica cu realitatea (am spus aici cã felul in care a fost matematizatã economia e cel puţin nefericit, din punct de vedere ştiinţific). A nega complet metoda ştiinţificã mi se pare o exagerare nefericitã, de sens opus.

  2. Încă ceva… Nu îndeplinesc criteriile pentru că am aflat de ele doar de 1 an şi ceva de la adoptarea legii (nu ştiam ce vor să facă politicienii cu Legea Educaţiei şi nu am avut timp să mă pregătesc din timp pentru ceea ce au decis). Durează să publici ceva de calitate dacă nu vrei să fii respins sistematic; la revistele cu scor relativ de influenţă până ţi se publică un articol poate să treacă şi un an. Iar un articol de calitate nu apare peste noapte, poate doar la cei care replică teze „mainstream” cum e cea cu „teoria jocurilor”. Eu de 2 luni mă chinui să strâng date relevante pentru un număr relevant de companii pentru un studiu privind structura optimă de capital. Nu îndeplinesc criteriile actuale pentru că jurnalele din România ISI în care am publicat au factor de impact diferit de zero (mai ales RJEF) dar nu au încă scor relativ de influenţă (adică au încă prea puţini ani de evaluare cu privire la citările din partea altor jurnale cu factor de impact diferit de 0). Jurnalele economice din România sunt la început în racordarea internaţională dar asta nu înseamnă că sunt proaste sau slabe. Va mai dura un timp (eu zic că nu mult) până când vom avea şi scor relativ de influenţă la aceste jurnale. Puteam să mergem fără probleme pe factor de impact şi nu scor relativ de influenţă. Cele mai multe universităţi de afară se referă la factorul de impact şi nu la cel de influenţă.

    Şi da… cercetatul necesită timp. La fel şi cu apariţiile mass-media. Ambele însă sunt foarte utile pentru societatea românească în care trăim. Care are la fel de multă nevoie de cercetări avansate în teoria jocurilor dar şi de economişti care mai pun mâna pe cărţile de economie şi le studiază cu mare atenţie (activitate care în sistemele scientometrice nu e cuantificată nicicum).

    Încă ceva: Marea Britanie şi Germania au renunţat la sistemul bazat pe sistemele scientometrice de acum doi ani. Se poate verifica simplu şi direct.

    Închei doar prin această idee:
    Scientometry can be helpful in assessing institutions and departments, instead of individuals.
    Aici: http://eprints.iisc.ernet.in/36208/1/Misuse.pdf

    • gabrielistrate zice:

      Nu v-am reproşat performanţa ştiinţificã (ştiu cum e – la mine poate dura şi doi-trei ani). Ci faptul cã nu aţi aşteptat cu opiniile despre cercetare pânã când nu aveaţi probleme cu criteriile (minimale) respective. Mie aşa mi se pare normal: sã critici ceva când nu poţi fi acuzat cã eşti parte interesatã.

      Poate vã vine greu sã credeţi, dar eu nu sunt un adept al metodelor scientometrice. Chiar deloc.

      Ar fi şi greu: in America (cel puţin la informaticã) nimeni nu judecã in termenii ãştia ridicoli. Lumea are curajul sã facã judecãţi de valoare, infinit mai nuanţate (şi mai dure) decât orice criteriu formal. Niciun „algoritm” nu va putea captura uşor aceastã complexitate.

      Acestea fiind spuse, cel puţin pentru moment, eu inţeleg validarea ştiinţificã exclusiv in afara României, cel puţin in domenii fãrã tradiţie cum (sper cã sunteţi de acord) este economia. Mi-ar fi greu sã gândesc altfel: primul meu articol „in strãinãtate” a apãrut (Elsevier) in 1991, la puţin timp dupã ce ideea de a publica in afarã a incetat sã fie absurdã. Eram student in anul intâii. Poate sunt un norocos, dar ãsta a fost mediul (legat de numele Solomon Marcus şi câţiva oameni care nu mai sunt in România) in care m-am format.

      Sunt perfect de acord cã simpla publicare in strãinãtate/citarea/etc nu face o cercetare sã fie automat valoroasã. Dar trebuie sã incerci. Cu excepţia unui Einstein sau Ramanujan, cercetarea e precum cântatul la pian: se invaţã. Nu poţi crea ceva valoros „din senin”. La nivel de societate ai nevoie de un intreg ecosistem. Ai nevoie de articole care sunt „simple exerciţii” in ştiinţã ca sã poţi avea câteva idei valoroase. La nivel individual ai nevoie de oameni care sã te critice, sã iţi respingã articole. Uneori dur, uneori nedrept. Mi se intâmplã incã destul de des. Dar nu se poate invãţa sã „cânţi la pian” când te limitezi sã cânţi in familie. De aceea eu aş fi impus (la nivel academic) un moratoriu privind recunoaşterea lucrurilor publicate in România (cu excepţia revistelor de tradiţie, Journal of Operator Theory e un exemplu) pânã aş fi fost sigur cã nivelul e unul similar celui din afarã.

      In privinţa aceasta gãsesc cã dumneavoastrã „socialii” din România sunteţi cumva vinovaţi (se inţelege sper, e o criticã globalã – chiar nu e una personalã) In loc sã incercaţi sã invãţaţi „tainele meseriei” mulţi dintre dumneavoatrã au preferat sã incerce sã dribleze sistemul. Vi s-au cerut (greşit, dupã mine) articole ISI. Aţi preferat sã vã faceţi propriile reviste ISI, decât sã invãţaţi sã publicaţi in revistele care chiar conteazã pe plan mondial in domeniul dvs. Vã pot oferi exemplu unei profesoare de la ASE care in anul 2008 primea o mulţime de bani din programul de premiere a lucrãrilor ISI pentru articole (slabe) de economie publicate in „Metalurgia Internaţional”. Din perspectiva asta, deşi nu sunt de acord de principiu cu criteriile scientometrice nu regret criteriile Funeriu, ba regret faptul cã nu a avut curajul sã fie mai dur: fãrã cãrţi, prag minimal 0.5 (cel care mi se aplicã şi mie). Pânã una-alta „piaţa renumelui” in ştiinţã, la nivel mondial, funcţioneazã potrivit regulilor (dure) pe care le susţin: protecţionismul nu e bun nici mãcar când e vorba de ştiinţã.

      Frustrare ? Poate. Dar frustrarea unui marginal. Ştiinţa nu e deloc la putere in România: dincolo de destulele erori ale reformei sale, Funeriu a fost un accident de parcurs.

      In contextul ãsta vã rog sã inţelegeţi contextul comentariilor mele: ştiinţa adevãratã e un „animal ameninţat” in România (sã vã povestesc ce dezastru e in informatica aplicatã ?). Sã il condamni la dispariţie in numele unor exagerãri scientometrice de moment are şansa sã trimitã România intr-o subdezvoltare de lungã duratã.

      Numai bine,
      GI

  3. Nu cred că puteţi dumneavoastră să îmi interziceţi sau să îmi tăiaţi dreptul la a-mi exprima o opinie cu privire la o problemă care mă afectează mai mult sau mai puţin direct, chiar dacă acum nu îndeplinesc aceste (eu consider că nu din vina mea) condiţii care mi-au fost impuse brusc şi la care nu am avut cum să mă gândesc în cei 15 ani de carieră universitară (nu aveam de unde să ghicesc că ministrului nu îi place factorul de impact şi vrea în loc scor relativ de influenţă, deşi peste tot în lume contează factorul de impact sau că acum nu mai sunt importante cărţile şi manualele universitare ci articolele ISI bine cotate). E opinia mea şi cred în ea şi care se centrează pe câteva idei fundamentale:
    1. Nu cred că putem măsura ştiinţa sau cercetarea aşa (prin numărul de citări a unei reviste în care publicăm ceva).
    2. Exagerările scientometrice nu vor condamna România la subdezvoltare. Nu acolo trebuie umblat. Ci la cât de conectat e sistemul de cercetare din România la mediul privat. Eu nu aş pune de exemplu drept criteriu al valorii unei cercetări câţi o citează sau unde public ideea rezultată ci profitabilitatea rezultată în urma acelei idei (măsurate în diferite moduri, nu doar profitul monetar). Cum rezolvăm problema? Ne va scoate mai degrabă din subdezvoltare un sistem de cercetare conectat la piaţă şi la iniţiativa privată nu unul măsurat scientometric după numărul de citări.
    3. România la ce resurse are atât îşi permite. Dacă vrem ca fără resurse să atingem performanţe de tip Harvard sau MIT ne înşelăm amarnic. Vom eşua într-un jalnic „faliment” din start. La câţi bani sunt daţi ca salariu unui profesor universitar în România şi la cât se investeşte în infrastructura de cercetare eu mă mir că avem cât de cât cercetări care sunt publicabile (eu alerg după nişte date statistice de câteva luni şi le introduc manual pentru că dacă aş vrea să le cumpăr m-ar costa câteva mii de euro bune).
    4. România se află la stadiul incipient de conectare internaţională: abia acum mergem la conferinţe internaţionale, ne împrietenim cu oamenii şi încercăm să îi aducem pe la noi (cu greu pentru că şi aici resursele sunt foarte limitate).
    5. Performanţa de nivel foarte înalt în cercetare nu e ceva de masă care să fie dorit de la toţi profesorii. Poate doar 1% din sistem vor face cercetare de nivel foarte înalt. Aşa e peste tot în lume. Ce facem cu restul? Cine le predă studenţilor?
    6: Un cercetător bun va avea un timp limitat pentru elaborarea suporturilor de curs, actualizarea lor permanentă, implicarea 100% în activităţile de predare (citire de lucrări ale studenţilor, participare în comisii de susţinere a lucrărilor ştiinţifice, participare la conferinţe ale studenţilor). Eu deja abia mai driblez cu timpul pe care îl am la dispoziţie în condiţiile în care nu mai am decât o normă şi ceva adică destul de puţine cursuri şi seminarii. Dar trebuie să fac şi muncă administrativă pentru sistem. Sunt şi director al unui centru de cercetare pe care trebuie cineva să îl coordoneze.
    7. Prin ce ar fi mai bun scorul relativ de influenţă faţă de factorul de impact? Prin absolut nimic.
    8. De ce nu s-a aplicat o perioadă de tranziţie şi de ce a fost nevoie de o lege care să se aplice brusc şi tăios tuturor carierelor noastre?
    Credeţi-mă, sunt foarte multe lucruri care nu merg în România în sistemul de educaţie. Care nu vor fi deloc îmbunătăţite de nici un scor relativ de influenţă. Această lege nu face decât să acumuleze frustrări şi necaz pentru mulţi dintre noi care facem foarte multă muncă voluntară în universităţi şi care suntem pe punctul de a ceda definitiv şi de a pleca în privat. Deja ne-am orientat destul de mult într-acolo.

    • gabrielistrate zice:

      Nici nu v-am interzis. Am scris o simplã opinie pe blogul personal (unul fara cine ştie ce audienţã), despre cum cred eu cã era bine, fãrã altã finalitate. E opinia proprie, „we agree to disagree” in privinţa asta. Mai curând dumneavoastrã aveţi (prin vizibilitatea media) puterea de a influenţa discursul public despre ştiinţã: ce scriu eu vã afecteazã la drept vorbind prea puţin, e o simplã opinie pe un blog. Nu e aceeaşi situaţia cu ce aţi scris dumneavoastrã despre cercetare.

      Reforma Funeriu: dacã pare cã o vãd ceva mai favorabil decât dumneavoastrã lucrul ãsta nu inseamnã cã o susţin neapãrat in toate aspectele concrete. N-am fost implicat in ea, dupã cum am spus nu sunt un adept al scientometriei, dacã eram responsabil eu o fãceam altfel – in primul rând este nevoie de funcţii universitare pur de predare, fãrã cerinţe de cercetare ci de performanţã didacticã, rãspunzând realitãţii masificãrii post-revoluţionare a invãţãmântului superior. Şi cu un stil personal mult mai puţin brutal, cu mult mai mare atenţie pentru resursele umane din sistem.

      Insã discutând despre cercetare nu sunt de acord cu dumneavoastrã cã totul a fost prea brusc. Dacã cerinţa „ISI” de prin anii 2000 era inţeleasã in spiritul ei de cãtre comunitate drept o cerinţã pentru publicaţii de nivel internaţional n-ar mai fi fost vreo problemã, nu mai era nevoie de vreun scor relativ. Lucrul acesta nu s-a intâmplat – „ISI” ar fi trebuit sã insemne de la inceput mai curând „European Economic Review” (vã rog sã observaţi cã n-am dat drept exemplu „Econometrica” sau „Quarterly …”) decât „Romanian Journal of X”. Nu ne mai putem plânge, in opinia mea, de mãsuri prea bruşte, ãsta era sensul cerinţei „ISI” de la inceput.

      1. de acord.
      2. cred cã problema e mai complicatã/nuanţatã. Dacã mã gândesc la criza sistemicã din domeniul financiar parcã era mai bine ca modelele matematice sã fie lãsate pradã criticii in paginile revistelor ştiinţifice (ştiinţa are capacitatea de auto-corecţie pe termen lung: dacã ceva e greşit pânã la urmã cineva va demonstra asta), decât sã facã joncţiunea cu capitalul privat. Despre cât de adecvatã ar fi o propunere de acest gen mediului investiţional din România nu cred cã e cazul sã mai discut: chiar in IT companiile de la noi nu au forţa financiarã necesarã pentru a susţine (riscant, pe termen lung, cu rezultate incerte) dezvoltarea de tehnologii „revoluţionare”. Se concentreazã mai curând pe „dezvoltare” – lucru absolut OK, dar care e totuşi altceva decât cercetarea.

      3. absolut de acord. Am susţinut pe blogul ãsta faptul cã reforma cercetãrii/invãţãmântului superior e o problemã de bani/resurse umane in primul rând.

      E un fapt totuşi cã matematica şi fizica, de exemplu, sunt mai bine conectate internaţional decât economia (ca ştiinţã) sau chiar informatica, deşi financiar e greu de crezut cã primele stau mai bine.

      4. Sunt deja 20 de ani de la revoluţie. Diferenţele de care vorbeam mai sus pot şi trebuie eliminate. Era cazul sã se spunã clar cã asta se aşteaptã (chiar dacã forma poate pãrea brutalã). Cei care pot publica internaţional o vor face. Dacã ASE-ul ţine la statutul de universitate de cercetare avansatã va identifica şi crea condiţii celor cu potenţial internaţional sã o facã. E in interesul propriu, şi o problemã de management local.

      5. Vezi mai sus: eu personal susţin necesitatea unei traiectorii profesionale universitare bazate strict pe predare (de fapt cred cã funcţia asta va fi preluatã de firme/mediul privat; universitãţile – cum le ştim – vor dispãrea: e pur şi simplu prea scump pentru societate sã masifici invãţãmântul superior).

      6. Sã nu credeţi cã eu stau intr-un „turn de fildeş”, imun la realitãţile invãţãmântului superior: nici mãcar nu am o poziţie stabilã in sistemul universitar românesc. Situaţia de mai sus imi ia din timpul destinat cercetãrii: anul trecut am scris trei proiecte de grant, unul FP7 – sã vã spun ce uşor mi-ar fi sã mã reintorc in America ? Au fost momente când am predat intr-un singur semestru trei cursuri + seminariile aferente. In englezã, dupã manuale americane, incercând sã le fac pe toate bine. Şi pe mine mã nemulţumeşte „birocratizarea cercetãrii”.

      Dar asta e cariera pe care mi-am ales-o: când e vorba despre greutãţi şi praguri pe care trebuie sã le trec eu prefer sã gândesc cã n-am muncit suficient de bine: chiar mi se intâmplã in viaţa profesionalã, unde n-am dat tot ce puteam.

      7 Depersonalizând complet discuţia: Cum v-am spus nu consider cã poţi mãsura valoarea individualã scientometric. La nivel agregat insã factorul relativ de influenţã corecteazã in parte unele probleme ale FI. Acesta din urmã e manipulabil (şi a fost manipulat, inclusiv de multe din noile reviste ISI româneşti). Prin felul in care e calculat (algoritmul e similar PageRank, cel folosit de google) acesta eliminã in mare parte autocitãrile acestea „mincinoase”. De asemenea, SIR realizeazã intr-o anumitã mãsurã o normalizare intre domenii şi oferã o imagine mai aproape de realitatea internaţionalã: o revistã prestigioasã cum e „Random Structures and Algorithms” (Wiley) are FI doar 0.7 dar SRI de 2.74. In zona ei de interes se citeazã puţin. Dacã vã uitãţi insã cine publicã in revistã o sã vedeţi o mulţime de nume mari din domeniu, din universitãţi de top din lume. SRI e mai aproape de adevãr.

      Nu sunt pentru folosirea de criterii strict numerice: eu aş fi cerut de la inceput pur şi simplu un minim de 3-4 lucrãri in reviste de nivel Elsevier/Springer/Cambridge University Press/etc. Dar intre FI si SIR al doilea e mai bun (chiar dacã mai „dur”)

      8 Consider cã v-am rãspuns prin cele de mai sus. Toţi avem alternative in afara sistemului actual (cei buni din cercetarea româneascã pot sã o facã pe bani mult mai mulţi şi in condiţii net mai avantajoase in strãinãtate). Sunt de acord cã predarea are un rol foarte important in societate. Iar in cazul dvs „criteriile Funeriu” pot fi (sper) o simplã problemã de timp.

      Numai bine,
      GI

    • Lucian zice:

      Domnule Paun,
      intervin in aceasta polemica pentru ca doresc sa inteleg ce vreti sa spuneti prin :
      „chiar dacă acum nu îndeplinesc aceste (eu consider că nu din vina mea) condiţii care mi-au fost impuse brusc şi la care nu am avut cum să mă gândesc în cei 15 ani de carieră universitară (nu aveam de unde să ghicesc că ministrului nu îi place factorul de impact şi vrea în loc scor relativ de influenţă, deşi peste tot în lume contează factorul de impact sau că acum nu mai sunt importante cărţile şi manualele universitare ci articolele ISI bine cotate).”

      Adica nu inteleg de ce atata naduf pe niste criterii care nici macar n-ar trebui sa conteze pentru un om care se apleaca asupra unei intrebari si nu alearga dupa titluri (universitare sau nu). Eu deduc din raspunsurile dumneavoastra ca ati pus accent pe o planificare „criteologica” a carierei dumneavoastra mai mult decat pe o planificare stiintifica.

      In plus daca e sa duc un pic spre panzele albe ceea ce scrieti „Orice demers de cercetare, care este mai mult sau mai puţin fundamentală, trebuie să aibă ca mai devreme sau mai târziu o utilizare practică sau comercială şi să genereze un profit.” ar insemna ca statul sa nu mai finanteze absolut nici o cercetare aplicata, iar printre ele si cercetarile economice. Sau poate reusiti sa raspundeti cum poate masura statul profitul obtinut dintr-o cercetare si atunci putem discuta daca introducem profitul in crieriile de finantare sau nu.

      Recunosc ca ma situez pe aceeasi pozitie ca si Gabi Istrate. Nu cred ca aceste criterii impuse de reforma Funeriu sunt stricte. Sunt chiar foarte lejere si pe anumite criterii au fost moderate mai mult decat era cazul. Statul din punctul meu de vedere trebuie sa finanteze excelenta in cercetare si nu tranzitii care sunt de fapt subventionari pentru sisteme neperformante. Putem discuta unde punem aceste criterii, dar in calitate de economist probabil ca veti fi de acord cu mine ca subventionarea unor agenti economici in ideea ca au un handicap care poate fi inlaturat prin investitii in x-ani de zile este o masura anticoncurentiala.

      O alta afirmatie pe care o faceti este ca 1% din profesori fac intr-adevar cercetare. Se prea poate ca ei sa fie cei care o sa ramana cu numele in istorie. Dar ei nu pot face cercetarea pe care o fac intr-un vid. Cu cat comunitatea stiintifica e in ansamblu mai avansata cu atat mai mult si varfurile for avansa. A lasa comunitatea sa cada inseamna si a lasa varfurile sa cada. Imi e greu sa cred ca pentru asta militati …

      • gabrielistrate zice:

        Dragã Lucian, o rugãminte: hai sã nu ducem discuţia asta inspre direcţii prea personalizate.

        In afaraã de principiul in care cred, care m-a fãcut sã reacţionez la articolul iniţial al domnului Pãun (cã pronunţarea prin presã a domniei sale despre cercetarea ştiinţificã in ansamblu putea probabil aştepta un alt moment al carierei ştiinţifice) eu nu am nimic de comentat despre traiectul sãu profesional. Nici nu cred cã e productiv (de asta n-am dorit sã rãspund afirmaţiei respective – e problema domnului Pãun dar categoric nu a mea). In orice caz nu lua foarte literal nişte cuvinte scrise pe un blog – ştii cã nu intotdeauna cuvintele exprimã cu fidelitate 100% ceea ce dorim sã comunicãm, mai ales când e vorba de o polemicã.

        Cât despre problema de principiu – aceea cum mãsurãm „profitul” unei cercetãri, de acord. Hai sã reformulez mai „literar” ce am spus mai sus: ştiinţa e ca un ecosistem, ideile bune depind de altele care le-au inspirat (sau de care se delimiteazã). Unele le „hrãnesc” pe altele.
        In particular mi se pare imposibil sã poţi cuantifica impactul imediat, chiar in domenii „aplicate” precum informatica: mãsurãtoarea ar trebui sã individualizeze ceva ce are inevitabil o structurã de reţea: când elimini un animal lucrul ãsta afecta un intreg „lanţ trofic”. PageRank a fost inspirat de nişte probleme teoretice (de lanţuri Markov) care nu aveau direct legãturã cu subiectul cãutãrii pe web, dar i-au fãcut pe studenţii lui Motwani (Brin şi Page intre ei) sã fie sensibili la anumite tehnici matematice.

        De asta conectarea la circuitul internaţional al ideilor mi se pare singurul semnal, imperfect, cã ce faci are şanse mãcar principiale sã conteze.

        Numai bine,
        Gabi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s