Despre (in)actualitatea „Idolilor Forumului”

Suntem, mi se pare, un popor care internalizeazã acut senzaţia de inferioritate faţã de occidentul la periferia cãruia suntem. De aici tema sincronizãrii cu vestul civilizat, obsesie perenã a clasei noastre intelectuale – vã amintiţi desigur „scrieţi bãieţi, numai scrieţi”, respectiv „pânã când sã n-avem şi noi faliţii noştri” 🙂

De tema aceasta sunt legate, deloc surprinzãtor, douã trei cãrţi apãrute anul acesta trecut: „De ce nu iau românii premiul Nobel” a Alinei Mungiu-Pippidi, „Idei de schimb” scrisã de Sorin Adam Matei şi „De ce este România altfel” a lui Lucian Boia. Le-am cumpãrat (in format electronic), promit sã le comentez intr-un viitor nu foarte indepãrtat. Pânã atunci vreu sã reacţionez (chiar cu intârziere ) la o disputã de idei care a avut loc anul acesta trecut.

*

Intr-un articol in revista „22” Andrei Cornea aşeazã inlocuirea lui Horian-Roman Patapievici de la şefia Institutului Cultural Român in „descendenţa intelectualã” a contestãrii lui HRP şi a „boierilor minţii” in volumul cu acelaşi nume semnat de Sorin Adam Matei, ca şi in volumul ulterior „Idolii Forului”, despre care am scris pe acest blog. Mona Momescu, unul din editorii acestui volum, a reacţionat in Observator Cultural. Discuţia s-a prelungit incluzând, dacã nu mã inşel, o replicã a lui Mircea Vasilescu in Dilema Veche.

Nu e greu de intuit faptul cã teza domnului Cornea mi se pare exageratã. Dincolo de adevãrul sau falsitatea tezei domnului Matei, contestarea oricãrei poziţii de autoritate publicã e in limitele permise ale dialogului intelectual. Articolul domnului Cornea simplificã, mi se pare, nepermis reducând totul la logica distructivei lupte politice care a avut  loc recent.

Horia Roman Patapievici a fost  un intelectual public care a provocat controverse (aproape) de la inceput. Şi totuşi inlãturarea sa de la şefia Institutului Cultural Român[1] s-a produs pentru implicarea partizanã in lupta politicã, nu pentru poziţia sa intelectualã.

Explicabil: disputele intelectuale la noi intereseazã prea puţinã lume, atâta vreme cât nu este vorba de implicare partizanã: cât timp s-a ţinut departe de politicã Mircea Cãrtãrescu era un nume fãrã contestãri majore, care pânã prin 2008 scria editoriale la … Jurnalul Naţional 🙂

Pe de altã parte mesajul politic al „Idolilor forului” este unul mult mai  eterogen şi greu de circumscris politic. Spre exemplu, contestarea de pe poziţii „scientiste” a „idolilor” de cãtre István Aranyosi, una care porneşte de la primatul publicãrii şi relevanţei internaţionale, poate cu greu fi descrisã drept una „apropiatã ideatic de USL”. Mai curând ea se regãseşte in tentativa de  reformã a invãţãmântului superior a fostului ministru PDL Daniel Funeriu. Paradoxul face ca aceastã contestare sã fi provocat iritarea maximã a lui Andrei Cornea, dovadã cã lucrurile sunt ceva mai nuanţate.

Şi totuşi „Idolii forului” este o carte (parţial) inactualã

Am comentat pe acest blog cartea „Idolii forului” acum ceva mai bine de doi ani, intr-un moment in care criza din România de-abia incepea sã cunoascã forme majore (tãierea salariilor). Diagnosticul meu de atunci, unul politicos şi suficient de binevoitor in fond,  avea  totuşi un ton  rezervat.

Motivul era unul serios: corect in substanţã in identificarea lipsei unei „clase de mijloc a spiritului” ca problemã a societãţii româneşti, diagnosticul cãrţii rata o importantã relaţie de cauzalitate: „idolatrizarea idolilor”, câtã este [2], este o consecinţã şi nu o cauzã a subdezvoltãrii intelectuale. 

Intr-un punct mã inşelam acum doi ani: climatul intelectual la noi era mult mai puţin consolidat decât mã aşteptam. Criza (şi polarizarea subiacentã a societãţii, pe motive politice) a distrus multe. Au dispãrut nu doar unele instituţii care adãugau normalitate spaţiului cultural (RIP TVR Cultural, Analog TV) ci şi o parte insemnatã din resursele de civilitate şi moderaţie din spaţiul public.

Şi totuşi (ca sã anticipez ce voi scrie despre cartea lui Lucian Boia) nu cred cã România  este o ţarã excepţionalã in rãu, nici mãcar in plan cultural 🙂 Dacã am lãsa la o parte cultura „oficialã”, care intr-adevãr trece printr-un proces de crizã-reconfigurare, şi am contabiliza numãrul cãrţilor/expoziţiilor/spectacolelor/concertelor/festivalurilor cred cã am ajunge la concluza cã România trece printr-una din cele mai faste perioade culturale din istoria ei. E şi normal: suntem integraţi in spaţiul cultural european cum nu cred cã am fost vreodatã. Posibilitãţile oferite de globalizare sunt imense[4] ele reducând substanţial (pentru privitorul avizat) distanţele geografice şi culturale[5].

De unde atunci aceastã impresie de sãrãcie a spaţiului cultural, la noi ? Simplu:

  • in primul rând ea reflectã, trebuie spus, o slãbiciune realã: Universitãţile noastre produc prea puţinã cercetare relevantã internaţional, propun dezbaterii societãţii prea puţine idei de substanţã, oferind in schimb militantism politic. Vã propun un singur exerciţiu: câte nume noi cu adevãrat interesante venind din universitãţile româneşti s-au impus recent in spaţiul public[3]  ? Eu pot da un singur exemplu: Bogdan Murgescu.
  • in al doilea rând reflectarea publicã a spaţiului cultural lasã aceastã imagine. Puţine instituţii işi permit sã facã publicitate adecvatã propriilor producţii. Multe nici nu au idee de cum sã o facã ieftin  eficient şi lipsit de morgã. Tabloidizarea accentuatã a mass-media a redus vizibilitatea culturii: e greu sã vezi lucrurile care se intâmplã in jurul tãu intr-o hãrmãlaie dominatã (mediatic) de Vocea României, Click şi Elodia 🙂
  • Nu in ultimul rând, temele politico-economice, interpretate in ultimul timp in cheie violent partizanã lasã puţin loc pentru polemicã civilizatã şi dialog: interlocutorul este un oponent care trebuie distrus, nu invins prin idei şi strãlucire retoricã.

Pentru o (r)evoluţie de jos in sus

Ca şi nesfârşita discuţie despre criteriile de promovare universitarã (fãrã indoialã utilã – dar incompletã atâta vreme cât nu adreseazã problema de fond: sãrãcia resurselor umane din sistem) gãsesc supra-teoretizarea discuţiei despre cultura românã una finalmente neproductivã.

Nu e vorba de orice discurs critic pe teme conexe: de exemplu am gãsit utilã discuţia despre Ochii Beatricei[6]. Dar abordãrile „de sus in jos” mã conving prea puţin.

Care ar fi alternativa ? Ce ar fi de fãcut ?

Simplu: sunt sute de reviste bune unde nu aţi publicat 🙂 Zeci de teme de cercetare interesante care vã aşteaptã. Câţiva colegi, din România şi strãinãtate, cu care ar merita sã colaboraţi. Multe conferinţe la care ar merita sã ajungeţi şi nesfârşit de multe prezentãri ştiinţifice pe Internet care meritã vizionate. Instituţia de care aparţineţi a fâcut pasul (video) in spaţiul virtual ? Dacã nu, poate cã ar trebui …[7]

Sunt enorm de multe lucruri de genul acesta care meritã sã ne ocupe timpul, şi a cãror existenţã ar contribui la construcţia unui spaţiu cultural pe care ne tot plângem cã nu-l avem.

NOTE:

  1. [INAPOI] Dincolo de considerente de oportunitate, şi de linşajul mediatic asupra cãruia m-am pronunţat, inlocuirea sa e pânã la urmã o banalã mãsurã administrativã: funcţia sa era asimilatã unui secretar de stat.
  2. [INAPOI] mie mi s-a pãrut una in limite normale pentru zona comercialã (Humanitas de exemplu) şi mass-media care vând, la noi şi aiurea, imagini.
  3. [INAPOI] Pe de altã parte a vorbi de spaţiu public in România sãrãcitã şi divizatã a anului 2012(3) e aproape un oximoron.
  4. [INAPOI] in momentul in care vã scriu privesc pe televizor, absolut legal (e adevãrat, cu o calitate proastã a imaginii dar e un inceput) la o dezbatere despre cãrţi pe canalul amerian C-SPAN 2. Aproximativ 60 de lei pe lunã imi asigurã, din nou legal (pe un smart tv) un abonament lunar la concertele Berliner Philharmoniker. Nu pot sã nu imi imaginez cum vor sta lucrurile in privinţa asta peste cinci-zece ani
  5. [INAPOI] Cã integrarea noastrã economicã şi de civilizaţie va dura mai mult decât spera multã lume e pânã la urmã normal: societatea nu evolueazã in salturi, chiar momentele revoluţionare schimbã mult mai puţin in substanţa  ţesutului social decât ne place sã credem. Insã e bine sã privim din când in când un documentar despre Decembrie 1989 ca sã ne amintim de unde am plecat
  6. [INAPOI] Despre Ochii Beatricei am intenţionat sã scriu anul trecut pe acest blog; apariţia articolului lui István Aranyosi a fãcut aceastã intenţie inactualã. Aşa incât mã mãrginesc sã spun urmãtoarele:

  7. – Interpretarea cã ar fi vorba de un plagiat mi se pare uşor forţatã, nefiind vorba de o operã academicã, ci de transcrierea unei conferinţe – fiind vorba de o prezentare oralã rigorile de citare academicã sunt mult relaxate.
    – In toatã aceastã poveste Horia-Roman Patapievici are, comparativ, vina cea mai micã: totul ar fi fost absolut in ordine dacã autorul ar fi fãcut mai clar faptul cã este vorba de un text „de popularizare”, intr-un format needitat.
    – Editura Humanitas are, comparativ, o vinã mult mai mare: aceea de a fi pus in circulaţie – din motive comerciale – un text neşlefuit, care s-ar fi potrivit mult mai bine formatului video. Şi de a fi lãsat  – tot din motive comerciale – impresia greşitã cã e vorba de un text academic.
    – Evident, receptarea lipsitã de discernãmânt critic a volumului Ochii Beatricei este jenantã – un exemplu este premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor. Acest lucru nu este insã direct imputabil lui H.R.P.
    – Nu in ultimul rând: subscrierea la rigorile peer-review-ului academic l-ar fi scutit probabil pe autor de toate aceste reproşuri. Aceasta este insã o opţiune de carierã pe care toţi suntem liberi sã (nu) o facem …

  8. [INAPOI] Nu intrutotul intâmplãtor lista de mai sus are aspectul unei New Year’s Resolution 🙂
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în lumea in care trãim. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Despre (in)actualitatea „Idolilor Forumului”

  1. Lucian zice:

    Sunt de acord cu ceea ce ai spus despre Humanitas. Au multe lucruri de valoare dar vad, din ce in ce mai des, niste volume tip eseu care sunt scurte, printate cu litere mari. Am avut cateva in mana si am hotarat ca nu ma incumet sa dau banii caci am simtit ca nu se justifica publicare in volum ( cel putin nu in formatul si litera cu care sunt printate).

  2. gabrielistrate zice:

    Complet de acord. Un exemplu (faţã de care s-ar putea sã avem pãreri diferite 🙂 ) aici

    Numai bine,
    Gabi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s