O poveste cu Noica

Motto: “Mai conteazã atunci ce spune Noica despre anglo-saxoni, despre metafizica chinezilor, despre omul in eprubetã
[…]? Acestea conteazã ? Sau jerba unei minţi ? Şi acestea sã fie temeiuri ale despãrţirii ?” (G. Liiceanu, Epistolar)

Cu personalitatea lui Constantin Noica m-am intâlnit, mãrturisesc, de-abia dupa revoluţie, prin intermediul “Jurnalului
de la Pãltiniş”. Licean de provincie, interesat mai curând de Carl Friederich Gauss, Ion Barbu si teoria algebricã a
numerelor, lipsit de lecturi sistematice (şi indrumare pe mãsurã) in domeniul filosofiei, servit doar de instinctul de matematician aspirant (care mã indrepta mai curând cãtre Aristotel, Wittgenstein si Popper), aveam din start puţine
şanse pentru o intâlnire mai timpurie cu aceastã “carte cult” a sfârşiturilor comunismului şi inceputului democraţiei.

“Jurnalul” e, cum se ştie, o carte controversatã. Nu e scopul meu sã o judec aici[1]. Vreau doar sã discut un pasaj[2] care mi se pare cã ilustreazã perfect o problemã actualã a ceea ce trece drept “culturã inaltã” in România.

Despre ce este vorba ? Pe scurt, discutând cartea lui Jakko Hintikka “Knowledge and belief”, imprumutatã de la Sorin Vieru, personajul literar Noica se lanseazã intr-o criticã a “ascezei analiticului si logicului”: “Şi atunci afirm, chit cã Sorel o sã se supere pe mine, cã Hintikka nu mai e nici mãcar un alexandrin: e un mandarin. Şi e pecetea mandarinismului – maniera in locul substanţei – cea care se intinde azi peste culturã cu spiritul acesta anglo-saxon […] a cãrui singura graţie este de a fi generat paradoxul gratuitãţii in mijlocul spiritului pragmatic“.

Ce-l supãrase pe eroul literar Noica, de ce aceste cuvinte grele in contextul unei pãreri[3] favorabile in fond autorului ? Felul in care Hintikka discutã notiunea „a şti”: „Dar sã vedeţi unde ajunge cartea lui Hintikka […] cu problema lui „ştiu cã ştiu”. Ajunge la bietul Schopenhauer […] Dar daca aici ajungi dupã ce intreprinzi pe douã sute de pagini <<analiza logicã a douã noţiuni >> – cum isi subintituleazã Hintikka lucrarea – dacã ajungi la prostia lui Schopenhauer de acum un secol (ce-i drept, demonstratã cu mijloace formale) atunci dã-mi voie sa-ţi spun ca nu faci decât sã mã blochezi, cã nu mã muţi din loc, cã mã laşi acolo unde eram„.

Ca matematician era evident faptul cã voi reacţiona citind rândurile respective. Dincolo de comicul involuntar al dialogului[4], chiar fãrã a fi interesat in mod special de logica epistemicã, domeniul cãruia ii aparţine cartea lui Hintikka, intelegeam (datoritã preocupãrilor pentru logica matematicã şi teoria modelelor) suficient cât sã imi dau seama de faptul cã aprecierea de mai sus era nedreaptã, dacã nu cumva ignorantã. La momentul publicãrii cãrţii lui Hintikka logica epistemicã işi trãia copilãria. Se poate spune cã doar cercetãrile lui Georg Henrik von Wright  marcaserã un progres semnificativ faţã de studiile medievale. In „Knowledge and Belief” Hintikka construieşte in premierã o interpretare pentru operatorii logicii epistemice (ii discut pe scurt mai jos) bazatã pe aşa-numita semanticã a lumilor posibile, folositã in principal in logicile modale. Schiţarea unei astfel de semantici este suficient de interesantã (şi de subtilã) din punct de vedere matematic pentru a merita privitã ca o realizare semnificativã. A nega utilitatea unui astfel de demers insemnã fie a nega utilitatea logicii, a semanticii şi in general a formalizãrii matematice – enormitate cu care nu aveam cum sã fiu de acord – fie faptul cã mesajul principal al cãrţii iţi scapã.

Cu tipul de logicã luat in derâdere de Noica am avut prilejul sã mã reintâlnesc peste câţiva ani,  doctorand in informaticã teoreticã in Statele Unite. Curiozitatea ştiinţificã mã indreptase cãtre câteva domenii  in care acest tip de logicã joaca un rol important: informaticã, teoria jocurilor, pragmatica limbajului.

Ce este pânã la urmã logica epistemicã ? Dacã nu aveţi rãbdarea sã citiţi textul din Stanford Encyclopedy on Philosophy vã ofer

O INTRODUCERE DE DOUÃ MINUTE IN LOGICA EPISTEMICÃ

Logica epistemicã este logica raţionamentelor despre cunoaştere si convingeri (eng. beliefs). Ea distinge in acest fel intre propoziţiile obiectiv adevãrate şi cele pe care (subiectiv) le credem adevãrate, de asemenea intre adevãr absolut şi adevãr pe care il cunoaştem.

Formal, dacã in logica clasicã de ordinul intâi folosim conectivele logice uzuale \vee (SAU), \wedge (SI), \lnot (NOT) şi cuantificatorii \forall (ORICARE) şi \exists (EXISTÃ), in logica epistemicã (existã multe variante – ce spun se aplicã insã practic totdeauna) se adaugã douã noi clase de cuantificatori, indexate dupã numele unui agent cunoscãtor:

  • cu B_{i}\phi notãm faptul cã agentul i crede faptul cã propoziţia \phi este adevãratã.
  • cu K_{i}\phi notãm faptul cã agentul i cunoaşte faptul cã propoziţia \phi este adevãratã.

Putem compune aceşti cuantificatori; de exemplu K_{eu}K_{tu}\phi codificã propoziţia “eu ştiu ca tu ştii (cunoşti) \phi“.

Putem defini o notiune nouã (şi cu adevãrat interesantã) pornind de la acest ultim cuantificator: noi doi cunoastem in comun (avem ceea ce se cheamã in limba englezã „common knowledge”)  faptul cã propoziţia \phi este adevãratã dacã:

  1. Fiecare din noi cunoaşte faptul cã \phi este adevãratã.
  2. Fiecare din noi ştie cã celãlalt ştie faptul cã \phi este adevãratã.
  3. Fiecare din noi ştie faptul cã celãlalt ştie faptul cã el stie faptul ca \phi este adevãratã,
  4. \ldots, şi aşa mai departe, la infinit.

In simboluri: dacã definim “grupul de agenţi” G=\{1,2\} atunci putem considera un nou cuantificator, “\phi este cunoscutã in comun de agenţii din grupul G“, prin

C_{G}[\phi]\equiv (K_{1}\phi \wedge K_{2}\phi)\wedge (K_{1}K_{2}\phi \wedge K_{2}K_{1}\phi)\wedge (K_{1}K_{2}K_{1}\phi \wedge K_{2}K_{1}K_{2}\phi)\wedge \ldots

(Da, am dat definiţia de mai sus folosind un numãr infinit de propoziţii clasice. Pe de altã parte, dacã vã intrebaţi de ce nu apare acelaşi cuantificator de douã ori consecutiv in definiţia de mai sus, in varianta de logicã pe care o prezint agenţii au putere de introspecţie: daca cunosc faptul cã \phi este adevãratã atunci ştiu şi cã ştiu acest fapt). Cu alte cuvinte

K_{i}\phi \rightarrow K_{i}K_{i}\phi

este o axiomã (mai precis o schemã de axiome) in logica epistemicã (in varianta pe care o prezint aici), asa cum modus ponens

p\wedge (p\rightarrow q)\rightarrow q

este o schemã de axiome pentru calculul propoziţional clasic.

Cititorul avizat stie faptul cã pentru a discuta in mod precis despre adevãrul unei formule logice clasice trebuie sã construim o semanticã a acelei logici: nume oarecum pretenţios pentru o manierã sistematicã de a construi mulţimea formulelor adevãrate intr-o „lume posibilã” (model) al acelei logici. Un lucru similar incearcã sã-l facã Hintikka in „Knowledge and belief” pentru logica epistemicã. Felul in care se poate  face efectiv … cine a citit pânã aici chiar ar câştiga continuând cu textul din Stanford Encyclopedy on Philosophy.

LOGICA EPISTEMICÃ IN INFORMATICÃ

Chiar din discuţia de mai sus a devenit, sper, mai mult sau mai puţin clar faptul cã un posibil domeniu de aplicaţie il reprezintã modelarea situaţiilor interactive care implicã doi sau mai multi agenţi. Un prim exemplu de acest tip il reprezintã domeniul sistemelor distribuite, in care mai multi agenţi (sau procesoare 🙂 ) trebuie sã rezolve in comun o anumitã problemã fãrã existenţa unui control centralizat.

Lucrarea de pionierat in domeniu, „Knowledge and common knowledge in a distributed environment”, ii aparţine lui Joseph Halpern, astãzi profesor la Universitatea Cornell (coautor Yoram Moses). Deşi relativ simplã (poate fi descifratã de orice cititor cu minime abilitati matematice si suficientã rãbdare), ea a fost consideratã suficient de valoroasã pentru a fi rãsplatitã in anul 1997 cu premiul Gödel (premiu anual care recompenseazã cea mai bunã lucrare publicatã in ultimii zece ani in domeniul informaticii teoretice).

Domeniul e destul de vast (o introducere poate fi gãsitã in cartea “Reasoning about knowledge” a lui Fagin, Halpern, Moses, Vardi), si a stimulat apariţia unei conferinte interdisciplinare de primã mãrime, “Theoretical Aspects of Rationality and Knowledge“. Volumul dedicat primei ediţii din 1986 e o incântare (si o lecturã aproape obligatorie) pentru oricine e interesat de filosofie analiticã si logicã.

Raţionamentele de tip epistemic sunt  naturale (si utile) in modelarea si proiectarea sistemelor multiagent. Crearea unor astfel de sisteme este o direcţie importantã de cercetare in informaticã – deloc surprinzãtor, agenţii fiind o tehnologie cu potential practic major. Cei interesaţi pot gãsi o introducere modernã in cartea lui Shoham si Leyton-Brown; capitolul treisprezece este consacrat logicilor epistemice in sisteme multiagent.

In sfârşit, un domeniu in care diversele formalisme propuse incorporeazã concepte epistemice de tipul celor introduse de Hintikka este securitatea sistemelor informatice (de exemplu prin logici ale autentificãrii de tipul BAN logic)

LOGICA EPISTEMICÃ IN TEORIA JOCURILOR ŞI ŞTIINŢELE SOCIALE

In teoria jocurilor ideile inspirate de analiza lui Hintikka au o istorie chiar mai indelungatã, şi sunt legate de un articol din 1976 al lui Robert Aumann, profesor de economie la Hebrew University din Ierusalim, premiul Nobel pentru Economie in anul 2005.

Aumann si continuatorii sai au folosit logica epistemicã pentru fundamentarea diverselor concepte de echilibru, de exemplu cel de “echilibru Nash”. Cu câteva exagerari si simplificãri evidente cititorului avizat, cercetãrile de acest tip pot fi descrise intuitiv destul de uşor: diversele noţiuni de echilibru din teoria jocurilor incearcã sã descrie (fie şi intr-un mod parţial) modul „raţional” de a acţiona intr-o situaţie strategicã cu actori multipli – formalizabilã prin conceptul matematic de joc -. Potrivit acestei interpretãri, de exemplu, agenţii participând la un joc vor folosi o combinaţie de strategii care formeazã un echilibru Nash pentru cã ar fi iraţional sã nu o facã – dacã strategiile lor combinate nu ar forma un echilibru atunci mãcar unul dintre ei ar avea o variantã mai bunã de acţiune, deviind astfel de la punctul curent.

Evident, raţionamentul de mai sus se bazeazã pe faptul cã fiecare participant ştie cã oponentul sãu este raţional (in economie acest lucru inseamnã faptul cã fiecare participant este interesat doar de propriul sãu profit/propria pierdere, nu de profitul adversarului). Daca nu ar fi aşa atunci, ca participant in joc, n-aş putea ignora posibilitatea ca oponentul meu sã foloseascã o strategie proastã din punctul de vedere al propriului profit   –  prin urmare iraţionalã – doar „pentru a mã rãni”. Asta m-ar obliga sã aleg o strategie care sã imi minimizeze pierderile in cazul in care lucrul acesta chiar s-ar intâmpla, dar care nu ar mai fi neapãrat cea mai bunã strategie – in caz contrar.

Pe de altã parte propoziţia enunţatã mai sus nu este suficientã pentru a garanta alegerea unui echilibru Nash: daca nu cunosc faptul cã oponentul meu ştie ca sunt raţional atunci ar fi posibil -in principiu – ca el sã acţioneze conform raţionamentului pe care tocmai l-am folosit eu mai sus. In faţa unei astfel de alternative voi fi obligat sa iau in calcul la rândul meu alternative iraţionale (pentru mine) pentru a imi minimiza propriile pierderi.

Din discuţia de mai sus rezultã faptul cã sunt necesare garanãii mai puternice privind raţionalitatea agenţilor implicaţi in joc pentru a garanta faptul cã ei vor selecta un echilibru Nash. Care sunt aceste garanţii mai puternice ? Aumann si Brandenburger rãspund la aceastã intrebare. Deloc surprinzãtor, acest raspuns e foarte aproape de conceptul de cunoştinţã comunã a raţionalitãţii participantilor la joc.

E suficient sa spun, apropo de importanta domeniului pe care tocmai l-am schiţat, faptul cã epistemologia interactivã (cum si-a intitulat Aumann direcţia de studiu) a devenit subiect de manual in teoria jocurilor (de exemplu, in cartea lui M. Osborne si A. Rubinstein).

Aplicaţiile in domeniul teoriei jocurilor nu sunt singurele din domeniul ştiinţelor socio-umane. In multe alte ramuri ale ştiinţelor sociale in care teoria jocurilor se aplicã noţiunile epistemice sunt parte importantã a acestor aplicaţii. Doar câteva exemple:

  • Chiar in filosofie, la vremea la care personajul lui Noica perora despre o carte a lui Hintikka din 1962, studiul noţiunilor de tip cunoaştere comunã era demult incetãţenit prin studiile lui David Lewis despre rolul acestor noţiuni in explicarea naturii conventiilor sociale.
  • In studiile sale privind pragmatica limbajului natural Paul Grice a atras atenţia asupra aspectelor cooperative ale comunicãrii şi a introdus un set de maxime conversaţionale care explicã aspecte ale dialogului uman. O mare parte a acestor maxime conversaţionale pot fi modelate cu ajutorul teoriei jocurilor. Cartea lui Prashant Parikh oferã un bun exemplu al acestei abordãri.
  • Intr-un eseu recent Michael Suk-Young Chwe discuta relevanţa sociologicã a conceptului de cunoaştere comunã şi felul in care evenimente de maximã audientã in mass-media, de genul Superbowl in Statele Unite sau Cupa Mondialã la fotbal genereazã aceastã cunoaştere comunã.
  • In sfârşit, intr-o carte curajoasã Herbert Gintis abordeazã problema obţinerii unui fundament comun pentru ştiinţele sociale. Noţiunile epistemice din teoria jocurilor figureazã proeminent ca parte a soluţiei schiţate pentru aceastã problemã.

INTELECTUALUL FAŢÃ CU AUDIENŢA OPEREI SALE

Pasajul de la care am pornit poate pãrea unul minor. “Jurnalul …” e pânã la urmã – mãcar in parte – o operã de ficţiune, in orice caz nu  ii pot atribui cu absolutã certitudine filosofului Noica paternitatea aprecierilor personajului Noica. Nu vi se pare insã un semn ca e ceva in neregulã in cultura noastrã posibilitatea ca idei care s-au dovedit chiar atât de influente in condiţii de libertate şi excelenţã academicã sã fie privite cu asemenea lipsã de nuanţe de o personalitate a culturii umaniste româneşti, de un filosof ?

Unii mi-ar putea reproşa faptul ca incerc sã exploatez in scop retoric o simplã inapetenţã a lui Noica pentru filosofia analiticã, dublatã de o anumitã excentricitate in aprecieri. Nu cred ca totul se reduce la asta, si pasajul pe care l-am discutat e doar un simptom al unui fenomen mai rãspândit: Spaţiul cultural românesc nu funcţioneazã ca o piaţã a ideilor, acordând prea puţinã atentie culturii de specialitate, in dauna culturii generale, a anecdoticului si eseisticii, incurajând „lãutãrismul” (ca sa-l citez din nou pe Noica). E un diagnostic care nu imi aparţine – culmea, el a fost pus de intelectuali publici, chiar de Noica intre alţii [5].

Dupã pãrerea mea lipsa de profesionalism e comunã unei pãrţi insemnate a intelectualitãţii româneşti din zona umanioarelor şi a ştiinţelor sociale[6], şi se datoreazã lipsei deprinderilor de a iţi supune scrierile unui control de specialitate (peer review). Fãrã existenţa unor astfel de mecanisme de control personajul literar Noica e liber sã spunã orice despre „metafizica chinezilor” sau despre logica epistemicã şi sã fie luat in serios de catre publicul larg, consumator de culturã generalã la modul literar-anecdotic.

Lipsa de profesionalism a spaţiului cultural are consecinţe pentru intreaga societate – societate pe care aceastã intelectualitate a influenţat-o substanţial in cei douãzeci de ani de la cãderea comunismului, prin militantism civic si politic, prin apariţii constante in mass-media, prin educarea si selectarea elitelor politice (multi politicieni au studii de drept, economie sau domenii inrudite), prin necultivarea in societate a deprinderilor pentru dialog raţional si dezbatere publicã.

Lipsa acestor deprinderi poate fi constatatã empiric: ştiinţele sociale şi umanioarele sunt mai puţin prezente in fluxul cercetãrii care conteazã la nivel mondial, comparativ cu ştiinţele exacte –  o simplã consultare a unor indicatori scientometrici ne poate convinge de faptul cã, de exemplu, România este practic inexistentã in cercetarea economicã de nivel decent (nu mai vorbesc de cea de vârf)[7].

Mi s-ar putea reproşa faptul ca sunt prea sever cu „umanistii”, ca in cazul lor s-a pornit de mult mai de jos, cã lucrurile nu se pot schimba atât de rapid in douãzeci de ani. Nu  cred cã azi explicaţia asta ar mai trebui sa fie o scuzã valabilã. Nu lipsa de acces la „valori occidentale”, oricare ar fi ele, e responsabilã pentru acest decalaj. Romania de azi e mult mai deschisã spre lume decât in anii ‘80. Accesul la literatura de specialitate in universitãţile noastre, incã imperfect, e infinit mai bun decât acum zece ani. Graniţele au cãzut in mare parte, şi odatã cu ele barierele care ne separau de spaţiul occidental. Noica are scuza izolãrii intelectuale, noi cei de acum nu o mai avem.

Vreau sa fiu bine inţeles. Nu pledez neapãrat pentru un peer-review similar celui din stiinţele naturii. Ar fi dificil – in multe discipline umaniste ideile se exprimã mai curând prin cãrţi decât prin articole. Dar asta nu inseamnã faptul cã aceste discipline duc lipsã de mecanisme adecvate de evaluare; ele tin de existenţa unor circuite profesionale – edituri specializate, cu proces editorial serios, recenzii ale colegilor de breaslã in reviste de nivel academic. In mod inevitabil, date fiind dimensiunile reduse ale spaţiului cultural românesc, aceste circuite profesionale sunt internaţionale; trebuie investit timp si efort pentru a fi parte a lor.

Nu in ultimul rând, e cazul sa inţelegem cã validarea profesionalã se obţine, la fel ca in occident, in primul rând in mediul academic – nu la televiziune, in cotidiene sau saptamânale – şi trebuie supusã rigorilor profesiei (educaţie formalã finalizatã prin doctorat, publicarea in circuitul profesionist, valoare si relevantã recunoscutã international).

Nu mi-am dorit prin rândurile de mai sus sã il “demasc” pe Noica, sã mã rãfuiesc cu “grupul de la Pãltinis” sau cu lumea intelectualilor publici. E un segment al societãţii cãruia nu ii aparţin şi cu care nu am nimic de impãrţit. Intr-o societate deschisã fiecare e liber sã-şi gestioneze traiectoria profesionalã potrivit propriilor interese si sensibilitãţi, sã comunice cum şi cu cine doreşte. In plus, pentru a merita sã te „rãzboieşti” cu intelectualii publici ar trebui sã o poti face mãcar la fel de competent precum Richard Posner. Nu am inzestrarea necesarã si nici dorinţa.

Prin urmare rândurile mele sunt doar atât: o pledoarie (probabil naivã) pentru competenţã şi informare, pentru seriozitate si scholarship. Calea pentru care pledez e mai dificilã şi mai putin aducãtoare de popularitate. La drept vorbind e predispusã la multe frustrãri şi puţine satisfacţii imediate. Dar, vorba personajului literar Noica, in culturã (ca şi in ştiinţã, dealtfel) pânã la urmã meritã interes caii pursânge, nu cei de circ. E cazul sã nu uitãm lucrul acesta cand hotarâm incotro ne indreptãm, chiar daca la final nu vom fi noi cei care câstigã cursa. Dar şi a participa la cursã e un obiectiv care meritã efortul …

POST SCRIPTUM: Ma voi reintoarce la aplicaţiile logicii epistemice in viitor – in postãri pe care le doresc ceva mai tehnice. Pâna una alta,  daca tot aţi terminat de citit acest eseu vã rog, rãsfoiţi mãcar o parte din referinţele pe care le-am oferit. Sigur, ele sunt in mare parte de negãsit in bibliotecile noastre – insã trãim in era Internetului …

NOTE:

  1. [INAPOI] E suficient sã spun cã Jurnalul mi se pare o mãrturie utilã despre izolarea intelectualã din România anilor ‘80 si, partial, o operã de fictiune agreabilã.
  2. [INAPOI]Jurnalul de la Pãltiniş “, paginile 235-236, Humanitas (1992).
  3. [INAPOI] “Să vedeţi ce carte ştie Hintikka; să vedeţi cît de bine îl stăpîneşte pe Aristotel! Dar să vedeţi totodată ce înseamnă să treci prin cultura mare şi să o părăseşti pentru asceza analiticului şi logicului. Oamenii ăştia îşi refuză sinteza! Asceza logicii, la fel ca cea religioasă, devine religiozitate fără religie: intrare în puritatea unui gînd fără obiect.”
  4. [INAPOI] Jaako Hintikka e un nume mare al filosofiei analitice; personajele dialogului erau (din perspectiva filosofiei ca domeniu global al cunoasterii) in cel mai bun caz niste aspiranti, fara o opera validatã international, dintr-o culturã micã si inchisã, cum era România anilor ‘80, fara acces la surse de informare standard in tarile occidentale, judecandu-i din vârf de munte pe filosofii importanti ai omenirii.
  5. [INAPOI] Vezi H.R. Patapievici „Despre idei si blocaje” si C. Noica „Despre lãutãrism”, ambele apãrute la Editura Humanitas in 2007.
  6. [INAPOI] Faptul cã mã limitez la umanişti vine nu dintr-o rivalitate disciplinarã, ci din quasi-absenţa oamenilor de ştiinţã (se inţelege, activi in domeniul ştiinţific, şi exprimând un punct de vedere identificabil ca provenind din aceastã zonã) din spaţiul public. Pe de altã parte lumea ştiinţificã e ceva mai prezentã – nu la un nivel mulţumitor, ce-i drept – in publicaţiile de specialitate.
  7. [INAPOI] Un fapt divers care spune multe: de curând Consiliul Naţional al Cercetãrii Ştiinţifice din Invãţãmântul Superior – organismul care gestioneazã in România cercetarea „fundamentalã” a inãsprit regulile pentru premierea cercetãrii: premiile nu se mai dau, ca pânã acum pentru simple publicaţii cotate ISI, ci pentru publicaţii in reviste „bune” – impãrţite pe trei categorii. Am urmãrit de curiozitate procesul de acordare a premiilor pentru lucrãri publicate in primele luni ale lui 2009. Nicio lucrare raportatã pentru premiere nu a fost publicatã in acest interval intr-o revistã de pe listele CNCSIS la secţiunea „Economics”; s-au premiat pânã la urmã câteva lucrãri apãrute in reviste româneşti, ce-i drept cotate ISI, dar care nu erau pe acea listã …
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Eseuri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la O poveste cu Noica

  1. Dan Selaru zice:

    E prea destept pentru lumea in care traim.

    • gabrielistrate zice:

      Mersi pentru apreciere, dar sa stii ca asta e lumea in care traiesc si eu [ce-i drept, ignorand-o in anumite aspecte esentiale :)].

      Evident, sunt un idealist … ufff, si nu prea e usor sa fii unul in Romania. Sper doar ca e loc si pentru lucruri de genul asta in tara noastra. Trebuie sa fie.

      Numai bine,
      Gabi

      • adi zice:

        in ciuda a ceea ce se spune in amfiteatre, opere cu personaje real-fictive sau la televizor, lumea se imbraca in salopeta nu in toga sau vesminte de-alea de jedi …

        faptul ca unii incearca sa se convinga (si prin asta pe toti) de varianta cu toga este spectaculos si complet irelevant – dar practic foarte neplacut …

        in fine, toga poate sugera o anumita atitudine, tentatia respectului, dar wtf? …

        iar despre faza cu idealismul si mica jena a asumarii lui, soyez réalistes demandez l’impossible …

        Beu: toata faza asta cu comentariile devine interesanta … Kyou *this …

  2. Am citit undeva ca Noica a lucrat la un institut de cercetare in logica. Ironic ! 🙂

    Ma intreb daca stia de Naming and Necessity a lui Kripke si rolul logicii modale in argumentele lui – argumente care sustin teze metafizice sau de filosofia limbajului (lucruri care ar fi putut sa-l intereseze si pe Noica).

  3. Pingback: My great WordPress blog – Sunday night econlinks

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s