Acești matematicieni care conduc România (sau revoluție contra reacțiune)

Nu știu cum se face că, deşi nu mă interesează deloc, dar deloc, să fac politică am avut in jurul meu oameni care au ajuns politicieni 🙂

Nu e vorba de politica universitară, deși candidatura mea recent(eşuat)ă  pentru comisia de informatică a CNATDCU mi-a arătat câtă luptă pentru putere (fără  vreo legătură de data asta cu politica de partid) şi câte manevre există și in zona asta.

Vorbesc despre politica „adevărată”: cel mai celebru nume politic al momentului :), Nicuşor Dan, mi-e vechi prieten şi fost coleg de cameră in anul intâi de facultate: intr-o discuţie pe reddit Nicuşor se referă la „un bun prieten” care i-a propus să colaboreze in privinţa aspectelor problemei P\neq NP care ţin de geometrie algebrică. Mărturisesc că eu eram cel cu propunerea :), prin 2007-2008 (mă refeream la setul de teorii cunoscute azi sub numele  geometric complexity theory)

Nicuşor nu e unicul exemplu: pe Clotilde Armand-Moroianu, am intâlnit-o, parcă, o dată demult pe stradă.  Nu se poate spune că o cunosc, dar cu soţul ei, Sergiu Moroianu, mă ştiu de aproape 30 de ani (parte din presa de la noi a scris că „soțul lui Clotilde a ajuns in CNATDCU”; atât ii duce mintea …). In cealaltă parte a spectrului politic, colega mea de generală-liceu Laura (Ismailescu) Marin a ajuns deputat PSD şi membră a comisiei de invăţământ din Camera Deputaţilor. In sfârşit, actualul ministru al societăţii informaţionale, Marius Bostan mi-a fost, de asemenea, coleg de generaţie şi coleg de pluton in armată. Nici nu mai iau in calcul oameni precum colegul şi amicul Mugurel Stan, fost consilier prezidenţial in administraţia Constantinescu, dar care n-a făcut de atunci politică de partid, sau cunoştinţele mele din ONG-uri (eu fiind membru mai degrabă inactiv intr-unul)

Schimbă ceva genul ăsta „revoluționar” de implicare ? Cu tot respectul pentru opţiunea colegilor mei, realist vorbind, după mine prea puţin. Situarea in Bucureşti sau in diaspora te poate predispune la activism  şi o anumită pasiune pentru lupte de genul ăsta. O ştiu din proprie experienţă, doar am trăit 13 ani in străinătate.

Am o perspectivă  diferită, care poate fi catalogată undeva  intre „realistă” și „reacționară”: in absenţa unei innoiri masive venite din exterior (abordare care are dezavantajul că are nevoie de resurse financiare pentru a se autosusţine) schimbarea reală este locală, bottom-up, graduală şi puţin spectaculoasă. Am oferit recent un exemplu când m-am referit la progresul recent al cercetării româneşti in informatică (mă bucur să spun că progresul continuă, Gabriel Ciobanu și Bogdan Aman au o lucrare acceptată la CONCUR)

Ca şi România (care nu se reduce la Bucureşti şi pasiunile pe care le stârneşte acolo) situaţia in mediul universitar este nuanţată, iar problemele/soluţiile nu sunt deloc aceleaşi pentru toate zonele lui: o abordare este necesară pentru domenii precum economia, drept şi cele conexe (majoritatea cazurilor „faimoase” de plagiat cam din zona asta vin). O cu totul alta e valabilă pentru matematică, fizică teoretică sau filosofie. In sfârşit, ştiinţele naturii şi medicale au probleme specifice, care ţin de echipamente, reactivi şi infrastructuri de cercetare, fără de care nu poți ține pasul cu lumea civilizată.  Diferențele se văd cel mai bine in natura oamenilor aleși in comisiile CNATDCU: noul președinte, Viorel Barbu, este un nume cunoscut și respectat; pe de altă parte, acolo unde pur și simplu nu ai ce alege, comisiile CNATDCU sunt cum sunt.

Ce putem face concret, prin urmare ? Nimic spectaculos: să incercăm să ne depășim, din punctul de vedere al cercetării, limitele, in condițiile in care funcționează România azi. Să sfințim locul, dacă nu putem sfinți lumea.

Ce ar presupune asta ?

Să incercăm să uităm pentru o secundă de universul mental românesc cu toate zbaterile lui inutile, și să ne fim atenți la ce se intâmplă in lume, din punctul de vedere al cercetării domeniului nostru. Pe urmă să incercăm, pe cât ne țin puterile, să fim parte a stilului respectiv de a face cercetare. Să il internalizăm, țintind sus, cu riscul de a da greș, pentru moment. E mai bine așa decât să ne furăm singuri căciula căutănd câștiguri facile de moment „păcălind știința”.

Să nu ne văicărim (mai mult decât e cazul :)). Cu alte cuvinte să nu lăsăm eseistul din fiecare să il inlocuiască  pe omul de științăSe poate face ceva, și contează. This is not the end

Să avem răbdare. Abordările durabile sunt singurele care produc soluții adevărate. V-a demonstrat-o, cred, dacă mai aveăți alte opinii, un  meci din seara asta dintr-un campionat de fotbal despre care chiar n-o să scriu pe blogul ăsta 🙂

 

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s