Despre cercetare şi Opera română

Scandalul din zilele astea de la Opera română oferă lecţii valabile pentru viitorul cercetării româneşti.

Despre ce este vorba, pe scurt ? Vă voi spune lucrurile cum le-am perceput eu, din afară, nu pretind că interpretarea faptelor este cea corectă. Pe scurt … Opera română este o instituţie publică, cu salarii şi condiţii … cam ca intr-o instituţie publică la noi.

Pe de altă parte la operă s-a incercat un lucru pe care universităţile noastre nu şi-l permit: să angajeze o celebritate românească „din diaspora” Alina Cojocaru, pe salarii occidentale. Aceasta a venit „la pachet” (in aceleaşi condiţii „occidentale”) cu partenerul său străin Johan Kobborg, instalat in manieră românească (adică fără contract semnat cu ONB in sensul acesta) director artistic al baletului.

Nu ştiu mai multe, cert este că instituţia s-a impărţit in două in momentul in care Kobborg a fost inlocuit din funcţia informală pe care o deţinea de către noul director. Lucrurile au escaladat, mai intâi Alina Cojocaru nu a mai vrut să danseze in Manon,  după care (in contextul schimbării directorului agreat de colectivul românesc) au intervenit sindicaliştii, nemulţumiţi de tratamentul preferenţial de care au parte dansatorii străini. Ieri a fost rândul taberei interne  să boicoteze spectacolul.

Evident, au fost şi accente stridente: o reacţie de genul „nu ne vindem ţara” din partea autohtonilor, venită, trebuie spus, după acuze de corupţie (nu neapărat fondate) din partea taberei Kobborg-Cojocaru la adresa directorului pe care nu-l agreau, dublate de comportament pe care localnicii l-au resimţit drept discriminatoriu – la adresa lor.

Nu mă interesează dacă vreuna din tabere are dreptate. Cred, de asemenea, că lectura in cheie naţionalistă e una superficială. Ştiu că e la modă pentru cei pasionaţi de politică, dar eu trăiesc in Timişoara, nu in Bucureşti, iar „sportul” ăsta nu mă interesează  🙂 … aşa că pot să văd mai departe de alegerile pentru primăria Capitalei.

Explicaţia e, cred eu, mai simplă: divizarea colectivului, şi modificarea bruscă raporturilor de putere, trebuie spus asta, intr-o instituţie publică (intr-o firmă acţionariatul poate, in parte, impune politica pe care o doreşte, cu riscul falimentului/crizei de personal) in defavoarea „salariatului obişnuit”.

Ce invăţătură trebuie să tragem de pe urma acestui scandal ?

Una simplă: când rezultatele sunt opera unui efort colectiv, ca lucrurile să meargă (relativ) bine, avem nevoie de consens/o echipă pentru a reuşi. Un balerin celebru nu realizează singur un spectacol, ci doar împreună cu orchestra (şi o mulţime de alţi oameni).  Lecţia asta e valabilă la Operă, dar şi in universităţi: cine a trăit, de exemplu, rivalităţile anilor ’90 in Facultatea de Matematică-informatică la Bucureşti imi va da dreptate.

In prezentarea de la Cluj mă refeream la existenţa in universităţile de la noi a mai multor „triburi”, cu interese divergente: „cercetătorii”, „profesorii”, „managerii/rentierii”, „politicienii”, „inginerii”.  Se cade să recunoaştem lucrul acesta, ca şi faptul că de multe ori cerem statului să rezolve (legislativ, cu preţul creşterii birocraţiei) disfuncţionalităţi care ţin de cultura organizaţională a propriei instituţii.

Ce invăţăminte rezultă de aici pentru reforma universitară ? Că varianta „reformistă”, bazată pe narativul „noi versus ei”, „reforma versus reacţiune” nu are şanse de succes: ca să ai o atmosferă rezonabilă intr-un departament universitar, trebuie, chiar dacă schimbi condiţiile de acces la fondurile pentru cercetare, să oferi cât mai multor oameni din sistem opţiuni de carieră (sigur, nu rentierilor) şi senzaţia apartenenţei la (şi implicării intr-un) efort colectiv:  sunt atâtea lucruri de făcut (in afară de cercetare) intr-o universitate de la noi incât e nerealist să crezi faptul că doar puţinii oameni dotaţi pentru asta se vor ocupa de toate problemele departamentului, având, in acelaşti timp răgazul de a face cercetare de vârf.

Speranţe prea mari de primenire bruscă a corpului universitar nu intrevăd: oricât ne-am dori, intr-o universitate de la noi nu vom putea avea oamenii de la M.I.T.: nici Steaua nu mai concurează, in lumea capitalistă de azi, cu Barcelona.

Pe de altă parte nici chiar influxul de repatriaţi nu conduce a priori la rezultate pozitive: tentaţia pe care o ai, venind din străinătate,  de a adopta comportament de „vedetă” e foarte mare. O ştiu foarte bine, e un lucru pe care am incercat pe cât se poate să-l reprim (nu totdeauna cu succes 🙂 ) la mine :). Inutil să spun că e o atitudine neproductivă, oricât de bun ai fi (sau te-ai crede). Si care poate conduce la situaţii precum cea de la Operă. 

Aşadar: oricât de romantică, atitudinea „reformă versus reacţiune”, „noi suntem mai buni ca voi” nu va schimba lucrurile in bine, in condiţiile antagonizării unei părţi a mediului universitar, şi in lipsa finanţării corespunzătoare. Importul selectiv de valori din străinătate va avea, de asemenea, o eficienţă redusă dacă oamenii respectivi nu vor fi integraţi organic in colectivele din care fac parte, nu vor dezvolta colaborări locale şi nu vor impărtăşi din experienţa lor şi aici, in România.

Ce se poate face atunci, realist vorbind ? Să dăm, cum am spus, opţiuni de carieră celor care doresc să rămână in sistemul universitar (şi nu fac compromisuri grave, dar nici cercetare), fără a-i pune să facă cercetare dacă nu pot/nu vor.

In cercetare: să insistăm pe substanţă in favoarea formei, să pierdem obsesia contabilă a număratului lucrărilor şi scorurilor de impact, obsesia premiului Nobel/medaliei Fields/Nature/Science. Să incurajăm cercetarea „onestă”, făcută vreun compromis valoric, dar de nivel mediu (conform standardelor de excelenţa internaţionale). Să evaluăm cercetarea pornind nu de la indicatori numerici ci calitativi (cine publică in revista/conferinţa respectivă – cine ne citează, nu câte citări primim, pe modelul: zece lucrări/zece citări reprezentative, etc).

Un nivel realist, spun eu,  pentru o ţară (ca a noastră) care investeşte atăt de puţin in cercetare. Şi pe care domeniile care nu reuşeau să il atingă inaintea reformelor continuă să nu-l atingă.

Să creăm in sfârşit un mediu cât mai predictibil, căt mai in favoarea cercetătorilor, din care (in timp, şi dacă mediul creat se va dovedi stimulant) vor apărea şi mult-doritele rezultate de vârf.

P.S. Şi o propunere concretă: integrarea celor care fac in primul rănd cercetare in universităţile noastre să se producă pe modelul CNRS-ului francez. E un lucru pe care universităţile noastre il anticipează (de facto) prin dezvoltarea institutelor proprii, cum e ICUB-ul, e-Austria la Timişoara, etc.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s