La un debut

Azi mă puteți citi nu doar pe acest blog ci și pe hârtie (sau electronic) in Observator Cultural. E primul articol pe care il semnez intr-o revistă de cultură.

Nu știu dacă ce-am scris va stârni prea multe reacții – teorema lui Gödel nu interesează, cred, prea multă lume. Cel mult invocarea numelui Horia-Roman Patapievici s-ar putea să le provoace. Și faptul că articolul e incadrat la „polemice” – eu il văd mai curând drept eseu.

Oricum, sper că e clar: nu mă războiesc cu Horia-Roman Patapievici. Deși am rezerve  față de destule din ideile sale il simpatizez pe autorul „Zborului in bătaia săgeții”. Subiectul articolului meu este construcția argumentului prezentat la Cluj (care e problematică din punctul meu de vedere), nu Horia-Roman Patapievici.

Mi se poate reproșa că mă leg de un aspect minor, apărut intr-o prezentare orală. Eu nu văd lucrurile in felul ăsta: când argumentele pe care le folosești țin de o zonă specializată – și, aș putea spune, când ești atât de vizibil in cultura noastră precum Horia-Roman Patapievici – ești obligat după mine (dacă ții la statutul de profesionist) să te raportezi la concluziile majore ale literaturii respective, chiar dacă ești constrâns de cerințele comunicării „pentru mase”.

Nu e o problemă doar la noi: din păcate succesul unor conferințe precum TED și al unor autori precum Malcolm Gladwell sau Nassim Taleb care invocă teme științifice  a indus in rândul publicului larg iluzia că se poate afla pe această cale, plăcut și fără mare efort,  „ce se intâmplă cu adevărat in știință”.

Nu e cazul.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Eseuri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la La un debut

  1. Lucian zice:

    Super ! Felicitari !

  2. adios zice:

    „Tehnic” vorbind, sunt juste observatiile dvs. HRP a folosit o extrapolare (ca sa folosesc un termen politicos), destul de raspandita de altfel, a consecintelor teoremei lui Godel. Daca si-a permis asta Penrose, de ce nu si-ar permite-o si dansul?! Discutia este in plan filosofic, nu cred ca ar trebui sa ne surprinda lipsa rigorii matematice. Pe de alta parte si dvs. va depasiti sfera in interiorul careia sunteti abilitat sa dati verdicte. Declarati „desuete” unele intrebari, din perspectiva specialitatii dvs. Din perspectiva filosofica (sau metafizica, teologica etc), nimic nu e desuet, nici o discutie despre „universalii”, nici despre „accident si esenta” s.a. Ca sa dau un exemplu banal, se scriu carti despre mitologii care astazi nu ne par numai desuete, ci chiar absurde. Totul depinde de perspectiva dinspre care se incearca un raspuns. Mintea este (si) un concept filosofic, care nu poate fi „epuizat” doar din directia stiintelor computationale. Ca inginer sunt inclinat sa va dau dreptate pentru ca si eu imi doresc rezolvarea „tehnica” a unor vechi intrebari. Dar cred ca asta este o perspectiva ingusta, ar trebui sa ne gandim ca si altii au dreptul de a gandi aceleasi teme din perspectiva propriilor achizitii intelectuale (din pacate, nu ne putem specializa in toate directiile). Rezumand, cred ca este bine sa amendam lipsa de rigoare, dar, in acelasi timp, sa nu uitam ca „sunt mult mai multe intrebari in cer si pe pamant” decat ne invata (chiar) si stiintele computationale. Cu stima,

    • gabrielistrate zice:

      Multumesc pentru mesaj.

      Nu văd știința drept unica intreprindere umană capabilă să pună intrebări și să ofere sugestii utile. Exemplul pe care l-am dat, cel al argumentului ontologic arată clar asta: argumentul respectiv n-a fost formulat de oameni de știință :), insă s-a dovedit in cele din urmă util pentru ei.

      Admit și faptul că sunt un outsider (suficient de informat, sper) in domeniul științelor cognitive. Publicarea de lucrări in direcția respectivă este un proiect de viitor. Mi-ar fi plăcut ca eseul meu să fie scris de filosofi analitici sau „cognitive scientists”. In lipsa reacției lor, una venind de la cineva care se pricepe la teoria calculabilității și complexității algoritmilor este, sper, un substitut suficient de bun.

      Pe de altă parte permiteți-mi să nu fiu de acord cu dumneavoastră in privința faptului că aș fi „in afara specialității mele” declarând desuetă intrebarea dacă mintea are o natură algoritmică.

      Motivul e unul simplu: conceptul de „natură algoritmică” nu are natură „metafizică” ci este unul precis: el ține de teoria calculabilității, de echivalarea „naturii algoritmice” cu calculabilitatea printr-o mașină Turing. Teoria aceasta „poate vorbi” și de probleme necalculabile: intr-un anumit sens unele probleme sunt „mai necalculabile” decât altele
      [vezi de exemplu cartea lui Robert Soare „Recursively enumerable sets and degrees”]. La drept vorbind chiar alternativele de tip „hipercalculabilitate”, care incearcă să depășească acest model, pot fi văzute drept o ramură (problematică, după mine, până la proba contrarie) a acestei teorii.

      Da, filosofia (bănuiesc că vă referiți la metafizică, n-am nicio problemă cu filosofia analitică) poate răspunde la probleme despre minte, n-am contestat niciodata asta.

      Insă răspunsul la intrebarea de inainte aparține de drept, chiar prin natura intrebării, teoriilor computaționale ale minții. In cadrul acestor teorii intrebarea este (după mine) ușor desuetă.

      Numai bine,
      Gabriel Istrate

      P.S. Dacă recitiți finalul articolului meu o să vedeți că mi-am măsurat bine cuvintele: n-am cerut ca toată lumea să facă știință/filosofie analitică. Ci ca *și* acest mod de a filosofa să primească (la noi) atenția cuvenită …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s