McDonaldizarea Educaţiei Superioare şi efectele ei asupra cercetãrii româneşti

Nu e o formulare care imi aparţine, ci traducerea titlului unei cãrţi (parafrazându-l pe George Ritzer) editate de Dennis Hayes şi Robin Wynyard. Un articol recent din Chronicle of Higher Education, cu titlu similar, discutã rolul cursurilor Massive Online (MOOC) in emergenţa acestui fenomen.

Chiar dacã nu sunt de acord cu toate afirmaţiile din articolul respectiv, fenomenul mi se pare unul real, şi cred cã intr-acolo ne indreptãm. E suficient sã priviţi in jur: Academia era unul din domeniile societãţii in care (datoritã complexitãţii sale şi naturii localizate a procesului de invãţare) banda de asamblare a lui Henry Ford pãtrunsese ceva mai puţin decât in alte domenii. Not any more…

Revoluţia tehnologicã şi inlãturarea barierelor globale nu au ajutat deloc industriei româneşti din vremea comunismului. Deşi la nivel personal profit din plin de noile oportunitãţi globale, mã tem cã „la rând” (şi nu doar la noi) e invãţãmântul superior. Lucrul acesta va afecta cercetarea ştiinţificã (atâta câtã mai e) din România, domeniu in mare parte dependent pânã acum de resursele (limitate şi ele) ale invãţãmântului superior.

Ce mi se pare mai grav e cã nu cred cã işi pune cineva la noi problema in termenii ãştia sau unii apropiaţi – ocupaţi fiind cu controversele noastre mãrunte. Reforma Funeriu[1]
avea posibilitatea sã rãspundã noii realitãţi:

  • un  invãţãmânt superior care nu mai e cel de elitã conceput de Spiru Haret ci unul masificat
  • un corp universitar prost plãtit, şi mai curând interesat de predare decât de cercetare
  • o minoritate de cercetãtori care publicã decent (la nivel internaţional), disipaţi intre diverse instituţii şi lipsiţi in general de unele pârghii instituţionale care permit colegilor din vest sã facã cercetare performantã.[2]

O soluţie simplã, cred, exista. Ar fi trebuit realizat un sistem universitar cu mai multe viteze pornind de la un model, culmea, apropiat, cel francez : 

  • un nou „institut naţional virtual de cercetare”, mic, elitist, cu salarii competitive, orientat spre cercetare, cu finanţare, ierarhie şi reguli separate, cu laboratoare afiliate universitãţilor dar cu admitere in sistem la nivel naţional şi reatestare periodicã. Oarecum gen CNRS[3].
  • in paralel sistemul actual al studiilor universitare, necesarmente „populare”. Radical poate, n-aş fi condiţionat apartenenţa la aceastã componentã de dobândirea unui doctorat ştiinţific (poate cu excepţia universitãţilor de primã categorie – şi inlocuindu-l cu un grad didactic pentru funcţiile superioare).

Un sistem naţional era, cred, de preferat pentru moment soluţiei adoptate, cea al scolilor doctorale independente, din mai multe motive:

  • era mai uşor de controlat – administrativ – calitatea oamenilor care intrã in el. Dreptul de conducere doctorate l-ar fi avut cei din „RoCNRS” plus (compromis necesar pentru moment) profesorii vechi
  • putea sã creeze un organism simbiotic cu universitãţile noastre, dar cu o culturã organizaţionalã distinctã[4].
  • ar fi sfârşit prin a pune presiune pe universitãţi indirect, fãrã sã-i antagonizeze neapãrat pe cei care nu vor decât sã predea, şi oferindu-le acestora din urmã oportunitãţi de carierã prin existenţa liniei paralele [Sã ne amintim, in Statele Unite nu existã doar Harvard şi Berkeley, ci şi o puzderie de community college care nu au mai multã legãturã cu cercetarea decât, de exemplu, Universitatea din Galaţi]

N-a fost sã fie[5] şi probabil cã nu va mai fi mãcar ceva timp de acum incolo. Alternativa nu e deloc optimistã : felul in care este tratat (financiar) Institutul de Matematicã in interiorul Academiei, de exemplu, nu-mi oferã motive de incredere in sustenabilitatea instituţiilor actuale ceva mai performante.

Lipsa unui sector consolidat orientat spre cercetare va distruge, mã tem, o parte insemnatã a universitãţilor noastre intr-un viitor nu foarte indepãrtat: mai toatã lumea vorbeşte azi engleza şi are acces la internet. La un moment dat vor apãrea voci in opinia publicã de la noi (cea atât de uşor inflamabilã şi lipsitã de mãsurã) care vor susţine faptul cã universitãţile generaliste sunt „un morman de fiare vechi” – la ce bun sã inveţi matematicã, chimie fizicã teoreticã sau chiar programare in situ când poţi urma cursurile respective pe coursera, eventual trecând nişte examene de certificare  ? Culmea, nici mãcar in asta n-am fi originali (deşi situaţiile nu sunt deloc similare la noi şi in Statele Unite – dar la noi n-ar conta: „pânã când sã n-avem şi noi faliţii noştri ?”)

Şi la drept vorbind nu vom avea ce sã le rãspundem, altceva decât dând vina pe lunga subfinanţare a sistemului – un argument care va avea tot atâta succes ca şi pânã acum – mai deloc.

Evident, nu toate disciplinele vor fi afectate la fel.  Vor supravieţui, disciplinele „locale”, cu mai mare trecere la politicieni – dreptul, ştiinţele sociale, studii europene, etc. Probabil se vor salva şi o parte din disciplinele vocaţionale – medicinã, etc. Dar pentru ştiinţe efectul la nivelul sistemului va fi, mã tem, din pãcate negativ.

Adicã exact cei care mai publicã internaţional in momentul de faţã.

NOTE:

[1][INAPOI] Despre viziunea celor ce i-au urmat nu pot discuta in mod competent deocamdatã; tot ce au produs pentru moment e o serie de delimitãri de unele aspecte ale reformei primului – aceste lucruri nu alcãtuiesc insã o viziune.

[2][INAPOI]Un exemplu simplu, cã tot au fost concursuri pe post recent: câţi oameni a cãror normã didacticã sã fie acoperitã din cursuri avansate de la şcoala doctoralã cunoaşteţi ?

[3][INAPOI] In ambele cazuri cu condiţia câştigãrii unui grant IDEI care sã acopere stipendiile doctorandului, dar nu ar mai fi acoperit ca acum alte salarii. Probabil cã e insã o idee prea radicalã şi irealizabilã, in condiţiile actuale.

[4][INAPOI] Universitãţile ar fi funcţionat ca nişte „prestatoare de servicii” in raport cu cercetãtorii din roCNRS, asigurau infrastructura contra unei regii şi oferind cadrul pentru conducerea doctoratelor, dar puterea lor era (pentru inceput) oarecum limitatã.

[5][INAPOI] De ce nu ştiu – deşi pare greu de crezut pentru unii, legãtura intre „guvernarea Funeriu” şi asociaţia Ad-Astra a fost (cu excepţia unora celor implicaţi direct, care oricum au ales lucrul acesta individual, autosuspendându-se din organizaţie) aproape inexistentã: de multe ori colegii din organizaţii similare erau mai bine informaţi decât noi. Ca sã risc un pronostic: Funeriu a avut sprijinul unei pãrţi din PDL pentru implicarea partizanã din campania electoralã, atâta timp cât nu i-a afectat pe alte planuri – şi pânã la bani.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în lumea in care trãim, politica_ştiinţei. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s