Despre criteriile scientometrice şi raporturile intre discipline

Recent au fost publicate de cãtre CNCS noile apeluri pentru programele IDEI şi resurse umane. Lucru salutar: dupã doi ani fãrã noi granturi nu cred cã sistemul naţional de cercetare şi-l permitea pe al treilea.

Noul apel are multe elemente de progres faţã de precedentele. Documentaţia e mult simplificatã. Granturile sunt centrate pe realizãrile investigatorului principal şi puterea de decizie a acestuia creşte. Pentru prima datã proiectul e scris exclusiv in limba englezã. Acest lucru e unul salutar: fiind vorba de lingua franca a ştiinţei  mãsura faciliteazã promisa evaluare internaţionalã – dacã acest lucru se va intâmpla cu adevãrat ar fi un mare pas inainte.

O decizie luatã probabil cu bune intenţii a fost cea a impunerii unor praguri scientometrice minimale pentru conducãtorii de proiect. Aceştia trebuie sã fi publicat in ultimii zece ani articole in reviste indexate de Web of Science cu factor de impact relativ cel puţin 0.5, al cãror factor de impact relativ insumat sã fie cel puţin doi. Din pãcate, aşa cum voi arãta mai jos, felul in care a fost aplicatã concret mãsura este unul nedrept: ea dezavantajeazã clar un domeniu – cel al informaticii, mai ales din zona aplicatã, cunoscutã sub numele generic de „Automatizãri şi Calculatoare”, favorizând in acelaşi timp nemeritat zona ştiinţelor sociale.

Mai intâi despre informaticã. Cititorul acestui blog ştie poate cã nu sunt un adept al indicilor scientometrici, preferând in locul lor judecãţile de valoare. Voi spune, pentru a-mi clarifica poziţia faptul cã mie personal mi se pare cã sistemul românesc de cercetare are doar douã probleme majore:

– subfinanţarea
– lipsa acutã de oameni de valoare in sistem.

(restul problemelor decurg din acestea douã; am argumentat deja aceastã poziţie, nu ma mai repet)

Un alt lucru pe care trebuie sã-l recunosc: mai ales in comparaţie cu sistemul american (in care am avut o oarecare experienţã) cercetarea informaticã din România mi se pare slabã[1]. Se publicã mult dar prost la noi, simulându-se de multe ori cercetarea – pe de altã parte suntem absenţi din zonele cu adevãrat de vârf in domeniu, mai ales in zona aplicatã.

DE CE SUSŢIN ATUNCI CÃ LEGEA II NEDREPTÃŢEŞTE PE INFORMATICIENI?

Rãspunsul e unul principial: spre deosebire de majoritatea ştiinţelor exacte, in informaticã forurile majore de diseminare sunt conferinţele, nu revistele. Ele au un statut diferit faţã de conferinţele din matematicã sau fizicã, pe care le cunosc intrucâtva: selecţia poate fi foarte competitivã, chiar mai competitivã decât la o revistã, intrucât numãrul lucrãrilor admise e limitat; lucrãrile trec printr-un proces de recenzare şi sunt publicate in volum in  majoritatea cazurilor in format extins. In fond conferinţele sunt un fel de „revistã” cu apariţie acceleratã (in informatica teoreticã poţi aştepta şi un an şi jumãtate pentru un prim rãspuns de la o revistã).

Pe de altã parte ISI nu işi are casa complet in ordine[2] când vine vorba de conferinţele din informaticã; spre exemplu seria Lecture Notes in Computer Science, editatã de Springer, care publicã cu precãdere proceedings-uri de conferinţe a fost indexatã iniţial de ISI (ca jurnal !), şi avea şi factor de impact. La un moment dat indexarea a fost opritã; recent ea a fost reluatã in ISI Proceedings. Sunt lucrãrile care nu au fost indexate in timpul intreruperii  mai puţin valoroase decât celelalte  ?

Ca sã imi inchei argumentul: un instrument de evaluare care nu ia in calcul bunele practici ale domeniului ştiinţei cãruia ii este aplicat este unul principial inadecvat, şi poate produce „pagube colaterale”, paradoxal printre oamenii buni, dar care aleg locul in care publicã pe criterii profesionale, nu scientometrice. Problema nu e inventatã, cunosc exemple de cercetãtori buni, relativ tineri, cu doctorate in strainãtate, cu premii internaţionale şi care nu „mimeazã cercetarea”, cercetãtori care vor fi in situaţia de a nu putea conduce granturi, ei publicând pânã acum preponderent in conferinţe (NU din România)

*

Dacã in cazul informaticii problema de mai sus e totuşi punctualã şi uşor rezolvabilã – un singur articol intr-o revistã cu adevãrat bunã fiind practic suficient celor cu adevãrat buni pentru a indeplini cerinţele CNCS, de neinţeles, şi inacceptabil pentru cercetãtorii din zona ştiinţelor exacte este compromisul fãcut in zona umanioarelor dar mai ales in zona ştiinţelor sociale.

Aici criteriul publicãrii ISI (nu ca prim autor, nu in reviste cu factor relativ de impact mare; ISI oarecare) este practic anulat de posibilitatea publicãrii de cãrţi, cu singura cerinţã ca acestea sã fie prezente in biblioteci din ţãri dezvoltate. Cum distribuţia cãrţilor este un factor arbitrar, fãrã legãturã cu valoarea lor – ne putem imagina posibilitatea ca autorul sã işi distribuie singur cartea – impunerea acestui criteriu e complet arbitrarã. Chiar şi pentru umanioare existau criterii mai bune, propuse de specialişti din domeniu. Insã impunerea acestui criteriu in domenii precum economia in care norma este publicarea in reviste (unele cu factori de impact ISI mari) este cu adevãrat nedreaptã: ea oferã un avantaj nemeritat economiştilor şi,  mai general, celor din ştiinţele sociale faţã de colegii lor din ştiinţele exacte. Lucru cu atât mai nefast cu cât aceste domenii au cele mai mari probleme in privinţa relevanţei internaţionale a publicaţiilor.

Neimpunerea unui prag minim nu inseamnã automat cã lucrurile nu pot fi corectate in procesul de evaluare. Dar un lucru care putea fi rezolvat instituţional va depinde pânã la urmã de felul in care se vor desfãşura aceste concursuri. Cele de anul acesta au, mi se pare, o mizã foarte mare: anii din urmã au lãsat urme adânci in moralul cercetãtorilor. De corectitudinea acestor concursuri va depinde sentimentul cã lucrurile progreseazã.

Eu personal aştept aceste concursuri cu optimism – dar unul moderat.

NOTE:

[INAPOI] E drept, din acest punct de vedere suntem similari unei pãrţi  a informaticii europene – una incurajatã, paradoxal, prin programele de tip FP7 care, cel puţin in acest domeniu, promoveazã multe proiecte care fac lucruri pe care in America le-ar face start-up-urile.

[INAPOI] Din aceste motive ISI nu este privit ca un instrument complet serios de lucru de informaticieni. Ca sã vedeţi cã nu e doar opinia mea, citiţi vã rog douã postãri: prima ii aparţine lui Lance Fortnow, profesor la Northwestern University, fellow ACM şi cercetãtor de frunte in domeniul informaticii teoretice. A douã e scrisã de Mihai Pãtraşcu, cercetãtor la AT &T Labs, cel mai bun român din domeniul informaticii teoretice.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s